E trist...

E trist ca ceea ce numim viata nu este adesea decat balacirea si adancirea in nimicuri cotidiene. In mod bizar, asta face ca, din exterior, propria existenta sa ni se para perfect organizata, desi este doar ordinar de dependenta. Unii au o slaba toleranta la incertitudine, uitand ca si nesiguranta are farmecul ei: poti planifica mereu cate ceva pe care nu trebuie neaparat sa'l duci la capat!

E trist ca fericirea devine inspaimantatoare, ba chiar insuportabila la gandul ca durata ei e minuscula in comparatie cu amintirea ei. Cand si amintirea dispare, inseamna fie ca ai murit, fie ca poti s'o faci linistit. Cei mai multi mor intre 20 si 30 de ani, dar sunt ingropati dupa 70 de ani. In acest timp continua sa existe, se casatoresc, fac copii dar uita sa traiasca!

E trist cum viata poate deveni o tortura zilnica atunci cand iubesti pe cineva care pare mereu sa astepte pe cineva sau pe altcineva.Asta confirma teoria conform careia iubesti cu atat mai puternic atunci cand dragostea nu'ti este impartasita, sau ca iubesti cu atat mai disperat cand iubirea este imposibila.

E trist si sordid ca distanta dintre a te indragosti si a iubi coincide cu amploarea vanitatii eului fiecaruia si ca, odata indragostit, nu poti ramane perpetuu in aceasta stare. E trist cand cererea de separare este mai pasionala decat cea in casatorie, confirmand, totusi, existenta vietii dupa primul divort. In aceeasi ordine de idei, dupa al doilea divort se vorbeste despre "triumful sperantei asupra experientei", iar dupa al treilea, de "victoria nesabuintei asupra intelepciunii". De multe ori, inlocuirea canapelei cu patul dublu matrimonial nu imbunatateste in mod simtitor confortul.

E trist cand trebuie sa refuzi inima cuiva care nu vrea decat o bucata din sufletul tau, asezonata cu veranda, balansoar, pisica si multe carti, dar e si mai trist sa constati ca tocmai atunci sufletul tau apartine altcuiva (care nici macar nu are nevoie de el).

Este trist ca am atins asa un nivel de experienta, incat sa pot spune ca ceea ce ma mai poate soca este deja o surpriza. Ma oripileaza Craciunul care vine cu imbulzeala febrila a cumparaturilor ce transforma magazinele in obiective de pelerinaj. Urmeaza amorteala ghiftuita a creierului, fuga sangelui spre matele dilatate de sarmale, sorici, toba ori caltabosi, plutind fecaloid in lichide bahice! Si cand te gandesti ca unii confunda asta cu fericirea!

Este trist ca mereu am fost cea mai buna alegere, desi am oroare de sentimente "muncite", care nu fac decat sa'ti transforme amintirile clipelor de dragoste iresponsabila in ochiurile murdare de geam aburit. Dar e reconfortant ca tocmai cei care m'au tratat asa au reusit sa ma responsabilizeze, ridiculizand cu ardoare autovictimizarea existentei mele. Din acest motiv le sunt recunoscatoare. Despovararea de balastul si deseurile trecutului certifica atat vindecarea, cat si inceputul umplerii spatiilor goale din viata cu vise realizabile. E semn ca poti si vei renaste!

Sunt trista pentru ca m'am razvratit prea tarziu (din prostie,naivitate si indolenta) si nu mai stiu cat din neincrederea in oameni se numeste, de fapt, frica de oameni. Oricum, iti multumesc tie, cel care ai locuit cu chirie in inima mea, pentru ca mi'ai amintit ce tipa grozava sunt!

Am invatat in ultima vreme, sa nu am incredere in nimeni! Nici in mine insami. Incep tot mai mult sa pun la indoiala orice fapta care aparent pare buna. Da, oamenii m'au tratat ca pe un bun..bun de aruncat la gunoi! Tot de la ei am invatat ca increderea se zideste in ani de zile si se poate pierde intr'o clipa. M'au invatat sa fiu dura, transanta cu ei si cu mine pana la urma, sa suspectez orice vine inspre mine. E norma, e anormal?! atunci cand veti trece prin anumite experiente, veti avea dreptul si poate veti fi obiectivi sa judecati cat de normal/anormal e. Cred ca cel mai important lucru pe care l'am invatat este ca sunt puternica, ca am puterea de'a'mi pastra demnitatea si ca nu au argumente sa mi'o darame!

Imi este greu sa cred ca viata poate fi si altfel decat inselatoare, ca in cuvintele de dragoste ale unui presupus iubit, s'ar mai putea ascunde eternitatea. Nu mai sunt in stare sa cred ca in sfaturile lucitoare ale amicului care imi ofera o ceasca de ceai, s'ar gasi doar inocente intentii si simpatii dezinteresate. Nu mai am curajul sa'mi asum riscul de'a crede ca, in spatele unei maini intinse, nu se ascund interese pamantene, si ca, mana se'ntinde, de fapt, ca sa inhate o contra-prestatie.

As vrea sa invat din nou primii pasi ai iubirii...dar parca vad din nou cat de fatal am cazut cand am crezut ca bunatatea se rasplateste cu bunatate, ca increderea e reciproca...cand am crezut ca pot fi iubita si apreciata pentru ce sunt, nu pentru cum arat, pentru ce am sau pentru imagine. Dar ma iubesc prea mult pentru a'mi mai lega inima de orice persoana doar pentru ca sunt draguti si par..la locul lor! Gata! Pana la urma, daca ofer calitate in relatii, vreau calitate, nu marfa second-hand!

Daca am resentimente fata de cei care mi'au inselat increderea, nu e pentru ca am ramas fara ei- duca'se linistiti!- ci pentru ca mi'au luat dreptul meu consittutional de a visa cai verzi, de'a astepta nebuneli memorabile, de'a iubi oameni care'mi fac serile frumoase si zilele urate!

Pana la urma, va multumesc, voua, celor care mi'ati arata ca fericirea si linistea tine doar de mine si nu de voi!

Finaluri, inceputuri si noi provocari

Ieri povesteam cu un prieten si ma intreba daca am mai scris ceva pe blog. I-am spus ca nu, desi de multe ori imi venea cate o idee pe marginea careia as fi putut dezbate multe. Acum am revenit, si am cate ceva sa va povestesc.
Mi-am inceput anul cu scopul de-a-mi termina lucrarea de licenta- asa ca, din Ianuarie pana prin 15 Februarie, m-am ingropat in munca. Bineinteles, un lucru care trebuie sa fie de calitate necesita mult stres, nervi, epuizare si de multe ori te afli, poate, in pragul de-a renunta. Cel putin eu asa am functionat. Insa, am rascolit in personalitatea mea si am reusit sa cuceresc ambitia si optimismul, astfel incat mi-am terminat lucrarea cu brio! Inainte de prezentarea lucrarii, cu vreo 4 zile, eram parca in alta lume: corpul meu reactiona ciudat, eram linistita si in acelasi timp stresata la maxim. Tare greu am reusit sa conversez cu oamenii, si ma enervam de la orice chestie mica care nu-mi convenea. In final, a trebuit sa imi cer iertare de la cativa, in special de la parinti, care incercau sa-mi faca tot felul de mofturi, sa-mi gateasca ce stiu eu ce bunataturi, insa pentru mine astea nu mai contau atunci deloc.
Am trait la maxim licenta, de la inceput pana la capat. Asa sunt eu, simt lucrurile si le traiesc. Nimic din ce ma inconjoara nu e o coincidenta, ci toate se leaga, au un scop si o finalitate. E ca un puzzle. Dar lucrurile astea le vad doar dupa o anumita vreme, cand am toate piesele din puzzle. Ziua de 15 Februarie trebuia sa fie una de usurare, ca no, am scapat si eu de licenta. Ei bine, la mine nu a fost asa. Asta pentru ca nu mai aveam un scop precis, un deadline, practic, nu mai eram obligata sa termin ceva, sa ma spetesc pentru ceva anume. Si cand nu am o tinta, sunt ca si cum as trai doar pentru a tine umbra Pamantului. Da, nu m-am simtit usurata, pentru ca stiam ca trebuie sa ma decid incotro ma indrept, profesional vorbind, dar nu numai. Gandul de-a imi cauta un job pe domeniu, m-a speriat destul de tare, pentru ca stiam ca lucrurile se vor schimba destul de mult si eu voi fi nevoita sa ma schimb, sa imi ies din confort si sa-mi pun abilitatile in practica. Asa ca, m-am apucat fain frumos si mi-am facut CV si o scrisoare de intentie si am inceput sa aplic. Si sunt optimista, stiind ca m-as potrivi de minune sa lucrez cu oamenii si sa-i ajut sa priveasca viata mai pozitiv, sa capete incredere in ei si sa aiba curajul sa infrunte viata, sa o traiasca frumos, indiferent de circumstante. In fine, ceea ce vreau sa spun este ca atingandu-mi scopul cu care mi-am inceput anul (terminarea licentei), m-am schimbat si eu destul de mult, dandu-mi seama de niste capacitatati de-a infrunta problemele si de o vointa pe care demult nu le-am mai gasit in mine. Asta ma ajuta si in relationarea cu ceilalti- probabil nu mai sunt dispusa sa fac anumite compromisuri pe care le faceam mai demult.
Dupa licenta m-am reapucat de gatit, marea relaxare a mea! Mi-am refacut viata sociala si le-am dat ocazia prietenilor sa-mi revada mutrisoara asta minunata, de care au dus lipsa 1 luna de zile. :)) Am inceput sa imi exersez franceza, pentru ca stiu ca si Franta asteapta sa ma revada si deja se gandeste cu ce sa ma rasfete. Franta inca e un vis, probabil se va materializa mai incolo. Cel mai interesant lucru este ca m-am apucat de chineza. Am avut un singur curs, curs la care m-am abtinut cat am putut de mult sa nu rad. Chineza suna ciudat, e complexa si necesita multaaaaa seriozitate din parte cursantilor, daca vor sa o invete.:)) Imi dau seama ca invatarea limbii chineze ma determina sa ma controlez cand vine vorba de ras. Inca o provocare. Dar Doamne ce-mi plac provocarile!:))
M-am apucat sa citesc, si am reusit pana acum sa ma tin de ce am inceput. Ma axez pe literatura, si sociologie. Mai imi scapa si cate o carte de filosofie sau psihologie, dar vreau sa invat sa fiu mai pragmatica si am sa o las mai usor cu aceste doua domenii. Dar raman printre preferatele mele.
Lista cu "lucruri de care m'am apucat", poate continua, insa cele insirate mai sus sunt principalele.
Acum, mai am 1 saptamana de stat prin Romania, mai precis pana in 19 Martie. Ma asteapta Italia, mai precis Roma, pe care de-abia astept sa o descopar, sa o cunosc si sa ma bucur de ea...la maxim.:)) Sper ca si ea ma va primi cu bratele deschise si ca in cele din urma ne vom place, asta daca nu va fi "dragoste la prima vedere":)). Despre aventura italiana va voi povesti, mult mai incolo.:)
Pana data viitoare, bucurati-va la maxim si traiti visul romanesc, cat se poate de bine!

"In life, every ending is just a new beginning."

Ghimpii

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.

Aveau atâţia ghimpi,

dar n-am vrut să-i rup.

credeam că-s muguri-

şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.

O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!

dar n-am voit să te despoi -

credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc.

Zâmbesc şi hoinăresc prin văi

Zburdalnic în bătaia vântului.

Eram copil.

Lucian Blaga

Fragmente...

Stateam sa ma gandesc daca ceea ce scriu in blogul asta ma face sa par o sentimentala, o melancolica incurabila?! Nu ca nu as fi. Doar ca, de cateva luni, am un sentimentalism pozitiv, lasand la o parte starile mele prelungite de deprimare, care, slava Domnului, sunt istorie. Imi dau seama ca deschizandu-mi sufletul fata de multi necunoscuti, risc sa par intr-un fel, poate nu favorabil mie. Dar asumarea riscurilor a fost de cand ma stiu unul din lucrurile care m-a caracterizat. Si mi-a dat un anumit drum in viata...mai “condimentat”.  Pentru unii sunt “nebuna”, tocmai datorita faptului ca fac lucruri mai iesite din comun.

Sunt o visatoare si am fost avertizata de cineva sa am grija pentru ca s-ar putea sa zbor si sa cad la un moment dat. Bineinteles ca mi s-a parut un sfat potrivit dansului, nicidecum mie. Visele mele sunt ancorate in realitate. Si chiar daca nu ar fi, prefer sa visez si sa ma lovesc aici pe Pamant, caci Dincolo nu ma va mai durea nimic.

Mi se pare tot mai greu sa vorbesc despre mine insami, atunci cand mi se cere. Nici nu stiu ce caracteristici ma reprezinta cu adevarat. Asta pentru ca ma redescopar zilnic. Cel mai frumos lucru, desi cere multa rabdare la un moment dat, este acela de-a ma lasa cunoscuta. Cu tot cu defecte si cu lipsuri. Capacitatea de-a ma apropia extrem de usor de oameni m-a ajutat sa leg relatii fara de care mi-ar fi greu sa traiesc acum, si fara de care as fi...incompleta. Si nu e vorba de dependenta, deoarece am zile in sir cand nu ma intalnesc cu nici unul din ei. E pur si simplu acea lege a fizicii care spune ca oamenii faini se atrag, se intalnesc si raman impreuna toata viata, chiar si la mii de kilometri departare.

“Don’t judge a book by its cover” (nu judeca o carte dupa coperta ei) - acesta e cel mai important lucru pe care l-am invatat in 2009, despre oameni!

Ma framant de catva timp cu un lucru. Cat de ciudate, cat de bizare pot parea unele actiuni ale mele fata de cativa oameni?! Oare e prea mult sa daruiesti o ciocolata unei straine pentru ca iti face un favor?! Oare e exagerat sa scrii o felicitare unui om pe care l-ai vazut de 2 ori, in semn de multumire- si pentru ca ai simtit cumva, ca omul acela are ceva frumos in el?! Dar sa-i faci compot, stiind ca ii place?! Cat de iesit din comun poate fi sa ai asemenea comportamente fata de niste straini...si totusi nu-ti sunt straini in totalitate!

Mi-as dori sa invat mai mult cum sa ma raportez la acest gen de oameni care imi apar in cale intr-un moment de rascruce din viata; poate chiar momentul acela de rascruce ma face sa-i apreciez mai mult si sa dau semnificatie intalnirii cu ei. Nu am nici un regret pentru acest gen de actiuni, pentru ca nu stiu cu adevarat ce sentimente s-au trezit in sufletul lor. Oamenii spun de multe ori ceea ce vor ceilalti sa auda si prea putin au curajul sa aduca la lumina si lucrurile care ranesc sau deranjeaza.

Lucrurile bune pot speria si trezi suspiciune...mai alesc cand apar brusc si fara vreun motiv intemeiat.

Personal, cred ca nu-i locul potrivit sa iti ceri iertare pe un blog, dar poate unii vor ajunge sa citeasca randurile astea si se vor regasi....Oameni buni, imi cer iertare ca sunt inca un pui de om, si mai am multe de invatat de la voi, si poate trebuie sa va cunosc mai bine, inainte sa ma daruiesc voua. Stiu ca sunt foarte nerabdatoare cand dau peste oameni frumosi, autentici- si asta ma face sa fiu sufocanta la inceput. Mi-as dori sa stiu cum sa-mi impart afectiunea, dragostea pentru voi, pasarea asta a mea. Si mi-as mai dori sa-mi spuneti voi cum sa o fac!

Cateodata simt ca traiesc in alta lume prin ceea ce fac, prin modul cum dau semnificatie celor mai banale lucruri, cum ar fi: sms-uri primite in prag de Sarbatori, imbratisari primite din partea parintilor, ganduri bune din partea unui profesor, un ceai cald facut de mama cand gripa isi face “veacul” in trupul meu, disponibilitatea unui prieten de-a-mi asculta progresul muncii la licenta, ciripitul papagalilor, insanatosirea cainelui, veselia unui amic, incurajarea din partea cuiva ca lucrurile se vor termina cu bine, o maxima inteleapta, o melodie dedicata, un zambet de copil- sunt lucruri care imi fac inima sa-mi bata mai mult ca in alte momente. La unele mai imi scapa cate o lacrima, bucurandu-ma ca viata are farmec si ca durerea a ramas undeva in urma, dandu-mi o lectie de viata.

A trai clipele cu intensitate inseamna a te rupe de ceea ce se vede si a te lipi de o alta reaitate- care tine atat de tine cat si de Divinitate!