Ce ma enerveaza, ca sa zic asa, la acest blog, e faptul ca trebuie sa pun titluri. Si cateodata nu am inspiratie incat sa fac sa coincida titlul in totalitate cu ce scriu. E “horibil”!
Putini stiu ca pentru mine e un chin sa stau singura acasa, si o zi! Ma simt goala, singura de-a dreptul, mai ales cand imi petrec ziua in casa si nu ies deloc afara, sa dau ochii cu lumea. Azi a fost o zi din asta. Ai mei au mers la tara, la casuta de acolo. Eu am sezut acasa sa ma ocup de curatenie si alte cele, ca maine...avem musafiri! Mi-am antrenat corpul dar si sufletul, caci azi am fost fericita de-a dreptul! Am vorbit cu cativa din prietenii mei si am avut discutii frumoase, ca intre prieteni. Am citit cateva file din “Jurnal” si am ascultat muzica buna. Am fost invitata la Roma, la EA, despre care va ziceam si mai jos...Mi-a saltat inima de bucurie, caci nu am vazut-o de 2 ani, aproape. Am baut un ceai de soc, care imi face bine dupa un sandwich cu cascaval si salam! Mi-era pofta si de o masa din asta cum eu nu prea mananc numai in criza de mancare facuta de mama.:D
Ca niciodata, s-a nascut in mine o nerabdare de-a dreptul enervanta la un momant dat: nerabdarea de-a merge odata la Predeal! Ca voi merge cu una din fostele mele colege si bune prietene, si stiu ca va fi hazul si veselia de pe lume in calatoria asta! De cand ma stiu am fost nerabdatoare dupa momente si oameni care pur si simplu ma fac sa rad, sa ma simt bine! Cum am zis, de-abia astept Predealul, si ajung curand si acolo!
Pe la ora 19, imi dau seama ca Remus, papagalul meu, nu a fost scos azi deloc in balcon! Si deloc nu l-am pupacit azi! Si l-am dus pe balcon: ca acolo e lumea lui, desi e in colivie, isi aude neamurile, pasarile....si ciripeste de mai ca e gata sa’si dea duhul!:)) Acum doarme, ca e cam puturos de felul lui...Totusi, stand si analizandu-l, mi-am dat seama ca starea lui de moliciune, de plictiseala e pe buna dreptate! Adica, la fel sunt si eu cand stau singura in casa, cand nu vorbesc cu oamenii, cand nu am contact cu lumea asta in care ma invart! Animalele, ca si oamenii, simt si iubesc si au nevoie la randul lor de iubire.
A fost o zi superba azi, simpla la prima vedere...si inchei jurnalul cu o declaratie pentru comicul meu papagal: “Te iubesc!”
joi, 9 iulie 2009
I belive in you
Pentru toti acei care nu mai cred in frumusetea lor, in vise care se implinesc, in lucruri "imposibile", am atasat urmatorul videoclip! Sa va bucurati de el si sa va ajute! Si nu uitati ca toti sunteti frumosi si minunati in ochii Cuiva! :) http://www.youtube.com/watch?v=ChLW07FqbLY&feature=related
miercuri, 8 iulie 2009
Amintiri...
Stau in fata laptopului si ma concentrez sa scriu ceva...vreau sa fie ceva frumos, dar natural. Trag aer in piept, inchid ochii pentru cateva secunde. Cu 5 minute in urma citeam. Mi-am dat seama ca dorm foarte bine daca ma obosesc citind. Dar este ceva in mine ce ma framanta, ceva ce nu ma lasa sa imi continui lectura in liniste.
Pauza...ma podidesc lacrimile si incerc sa ma abtin, dar ma gandesc ca si asa nu ma vede nimeni, ai mei dorm, si chiar mi-ar face bine sa ma eliberez plangand. Imi face bine sa scriu, ma ajuta sa ma vindec, sa dau frau liber gandurilor, sentimentelor, durerilor. Plang din nou si scriu plangand. Motivul e foarte simplu, dar prea personal ca sa il spun aici. Fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar si numai pentru 1 zi, mi-a dat ceva din el. Fie ca a fost veselie si o inima buna, fie ca a fost rautate si invidie. E bine sa fii ranit, sa fii dezamagit. Te trezeste la realitate si inveti ca oricat de mult ai vrea sa faci din lumea asta un loc mai bun, unii oameni pur si simplu o strica, din pacate. Dar continui sa dau ce am mai bun, pentru ca asta e menirea mea, ca si copil de Dumnezeu! Iubesc oamenii, si ma atasez atat de usor de ei. Dau farame din mine pentru ca sa ii fac sa se simta iubiti, valorosi...incerc sa le dau o bucatica din povestea mea de dragoste cu Dumnezeu. O, de ar stii ca de acolo vine toata fericirea, toata implinirea dupa care ei tanjesc! Dar nu-i judec, caci ma uit la mine si ma doare de mine, caci m-am amgait de asa multe ori crezand ca avutiile, succesele si posesiunile materiale (chiar si umane) ma fac fericita!
Oamenii mei dragi...as putea sa ii insir, dar sunt prea multi si cei care imi sunt dragi, stiu deja, pentru ca le-o spun cat de des pot. Plang din nou, pentru ca mi-as dori asa de mult sa refac relatii care odata s-au rupt si au rupt o buna parte din mine. Si sunt oameni care imi sunt asa de dragi, incat ma fericeste prezenta lor, zambetul lor, numele lor...Doamne, de ce imi dai oameni frumosi, si apoi mi-i iei? Ma doare, mi-e dor de ei! M-as bucura asa de mult sa stiu ca le e bine, ca viata lor nu e o rutina, ca e ceva dincolo de asta. As sari in sus de bucurie daca as stii ca cel mai mult iubesc la ei sufletul! Dar e greu, pentru ca suntem carne si e fire pamanteasca in noi...
Mi-e dor de matusa mea, care a murit si si-a lasat copiii orfani...mi-e dor de bunica, care imi mangaia obrazul de fiecare data cand ma vedea si imi face spuma buna de zmeura, vara! Mi-e dor de EA ,e in Italia. Mi-e dor sa rad cu ea, dar cel mai dor mi-e sa stau ore in sir de povesti cu ea. Mi-e dor de profesoara mea draga din facultate, care m-a ajutat sa vad atatea lucruri frumoase in oameni, in mine. Mi-e asa de dor de cei cu care pot sa plang, de cei cu care pot sa ma rog, de cei cu care pot vorbi aiureli fara sa ma judece...mi-e dor de oamenii cu bun simt, de oamenii care se sacrifica fara a cere ceva in schimb! Astfel de oameni ma inconjoara, si mi-e dor de toti. Daca as putea, i-as aduna pe toti sa le zic cat de dragi imi sunt, cat de mult ma ajuta sa pasesc in viata cu tupeu, cu credinta! Da, mie dor si de cineva care odata a insemnat ceva pentru mine...si acum inseamna, dar circumstantele, contextul, viata, m-au facut sa simt altceva, dar tot dor mi-e si de acea persoana.
Amintirile ma napadesc acum, ma fac sa plang si sa ma bucur in acelasi timp...de fapt, ma fac mai umana. Sunt amintiri pe care daca as putea, le-as sterge cu buretele. Pentru ca simt cum imi sfasie inima, cum ma secatuiesc. Dar cred ca ele, amintirile dureroase, sunt o incercare, o ocazie de-a ma lua inca o data de mana cu Tatal meu si de-a merge inainte, cu speranta si cu dorinta de-a lasa in urma alte amintiri, mai frumoase...
Pauza...ma podidesc lacrimile si incerc sa ma abtin, dar ma gandesc ca si asa nu ma vede nimeni, ai mei dorm, si chiar mi-ar face bine sa ma eliberez plangand. Imi face bine sa scriu, ma ajuta sa ma vindec, sa dau frau liber gandurilor, sentimentelor, durerilor. Plang din nou si scriu plangand. Motivul e foarte simplu, dar prea personal ca sa il spun aici. Fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar si numai pentru 1 zi, mi-a dat ceva din el. Fie ca a fost veselie si o inima buna, fie ca a fost rautate si invidie. E bine sa fii ranit, sa fii dezamagit. Te trezeste la realitate si inveti ca oricat de mult ai vrea sa faci din lumea asta un loc mai bun, unii oameni pur si simplu o strica, din pacate. Dar continui sa dau ce am mai bun, pentru ca asta e menirea mea, ca si copil de Dumnezeu! Iubesc oamenii, si ma atasez atat de usor de ei. Dau farame din mine pentru ca sa ii fac sa se simta iubiti, valorosi...incerc sa le dau o bucatica din povestea mea de dragoste cu Dumnezeu. O, de ar stii ca de acolo vine toata fericirea, toata implinirea dupa care ei tanjesc! Dar nu-i judec, caci ma uit la mine si ma doare de mine, caci m-am amgait de asa multe ori crezand ca avutiile, succesele si posesiunile materiale (chiar si umane) ma fac fericita!
Oamenii mei dragi...as putea sa ii insir, dar sunt prea multi si cei care imi sunt dragi, stiu deja, pentru ca le-o spun cat de des pot. Plang din nou, pentru ca mi-as dori asa de mult sa refac relatii care odata s-au rupt si au rupt o buna parte din mine. Si sunt oameni care imi sunt asa de dragi, incat ma fericeste prezenta lor, zambetul lor, numele lor...Doamne, de ce imi dai oameni frumosi, si apoi mi-i iei? Ma doare, mi-e dor de ei! M-as bucura asa de mult sa stiu ca le e bine, ca viata lor nu e o rutina, ca e ceva dincolo de asta. As sari in sus de bucurie daca as stii ca cel mai mult iubesc la ei sufletul! Dar e greu, pentru ca suntem carne si e fire pamanteasca in noi...
Mi-e dor de matusa mea, care a murit si si-a lasat copiii orfani...mi-e dor de bunica, care imi mangaia obrazul de fiecare data cand ma vedea si imi face spuma buna de zmeura, vara! Mi-e dor de EA ,e in Italia. Mi-e dor sa rad cu ea, dar cel mai dor mi-e sa stau ore in sir de povesti cu ea. Mi-e dor de profesoara mea draga din facultate, care m-a ajutat sa vad atatea lucruri frumoase in oameni, in mine. Mi-e asa de dor de cei cu care pot sa plang, de cei cu care pot sa ma rog, de cei cu care pot vorbi aiureli fara sa ma judece...mi-e dor de oamenii cu bun simt, de oamenii care se sacrifica fara a cere ceva in schimb! Astfel de oameni ma inconjoara, si mi-e dor de toti. Daca as putea, i-as aduna pe toti sa le zic cat de dragi imi sunt, cat de mult ma ajuta sa pasesc in viata cu tupeu, cu credinta! Da, mie dor si de cineva care odata a insemnat ceva pentru mine...si acum inseamna, dar circumstantele, contextul, viata, m-au facut sa simt altceva, dar tot dor mi-e si de acea persoana.
Amintirile ma napadesc acum, ma fac sa plang si sa ma bucur in acelasi timp...de fapt, ma fac mai umana. Sunt amintiri pe care daca as putea, le-as sterge cu buretele. Pentru ca simt cum imi sfasie inima, cum ma secatuiesc. Dar cred ca ele, amintirile dureroase, sunt o incercare, o ocazie de-a ma lua inca o data de mana cu Tatal meu si de-a merge inainte, cu speranta si cu dorinta de-a lasa in urma alte amintiri, mai frumoase...
Jurnal
Una din cele mai bune prietene ale mele, imi sugera in momentele in care treceam printr-o groaznica agonie, sa imi fac un jurnal. Caci asa ma voi putea privi mai bine, de-a lungul timpului. Din motive de plictiseala, de nerabdare, am renuntat atunci. Acum, citind prima carte a Oanei Pellea, "Jurnal", mi-am dat seama ca ar fi asa mare pacat sa nu am un jurnal semnat "Ioana Rusu".:)) Ma gandesc ca intr-un jurnal pot sa ma prezint asa cum sunt eu de fapt: bucuroasa, dezamagita, fericita si trista. Dar astea sunt doar lucrurile mari pe care le-as dezvalui despre mine, caci imi dau seama ca si lucrurile mici ma caracterizeaza, ma definesc.
Asa ca, asta e prima pagina de jurnal, dupa mai bine de 1 an de zile.:) Ma simt tare bine si libera sa fac lucrul asta. Dar, sa incep sa povestesc...
Mi-am facut din nou abonament la Centrul Cultural Francez (CCF), si asta pentru ca intrand acolo, ma simt "acasa". Ma rog, in una din casele mele, caci am multe, nedeclarate, neoficiale.:) Putini stiu ca Franta e una din pasiunile mele, din slabiciunile mele si in final, e una din "casele" mele. Mi-a placut franceza inca din clasa a-II-a si pana la final de liceu. Si spre binele meu, am facut o franceza "ca la mama ei acasa"! In facultate am mers pe engleza, tocmai de aceea mi-am si facut abonament la CCF, ca sa nu uit minunatia asta de limba, care pur si simplu ma farmeca!
E interesant si inexplicabil cum un loc, o tara ma pot face sa ma simt extroardinar. Asa e cu Franta: cand ajung acolo, ma simt la superlativ: frumoasa, rafinata, gingasa, feminina...si de ce nu, atragatoare?!:) Ciudat e ca, ajungand in Romania, imi dau seama ca aici nu ma simt asa. Si de aici dorinta de-a invata mai multe, de-a citi lucruri frumoase, carti valoroase. De aici dorinta de-a fi frumoasa, de-a da culoare buzelor cu un ruj...rosu, care sa imi lumineze fata in totalitate...de aici si marea dorinta de-a mirosi frumos, de-a fi feminina in cele din urma! Pot sa spun ca in Franta am invatat sa imi pun in valoare feminitatea, atat cea care tine de fizic, cat si cea care tine de maniere, de educatie.
Eu ma bucur enorm ca m-am nascut cu....sexul feminin! Nu am nimic cu cel masculin, dar e ceva sa fii femeie! A fi femeie inseamna sa muncesti enorm pentru a dovedi ca meriti sa fii numita asa. Ce poate fi mai provocator decat gandul ca in fiecare zi trebuie sa iti construiesti caracterul pentru a fi o prietena de nadejde, o fiica care sa aduca bucurie parintilor, o profesionista care sa aduca schimbare la locul ei de munca?! Si da, pentru majoritatea dintre noi, e provocator gandul ca trebuie sa ne construim caracterul pentru a fi sotii demne de barbatii lor, mame care sa educe si sa creasca copii intr-o lume nebuna, data peste cap! De fapt, pentru a ajunge femei de caracter, trebuie sa ducem zilnic o lupta cu noi insine, cu orgoliile noastre, cu lipsurile noastre si de multe ori trebuie sa renuntam la noi in favoarea celorlalti!
Noi, femeile, suntem binecuvantate, cred eu, mai mult decat barbatii. Noua ni se rupe inima in bucati cand cineva drag ne dezamageste; ne curg siroaie de lacrimi cand pierdem un om drag; cele mai multe dintre noi plangem fara sa ne fie jena de faptul ca in jurul nostru mai sunt inca 1000 de oameni care poate ne considera slabe. Noi, femeile, iubim cu patos, ne daruim fiinta atunci cand ne indragostim. Tot noi, am fost alese sa induram chinul nasterii pruncilor nostri, dar doar noi ne topim cu totul cand avem in brate o noua fiinta, plapanda si fara aparare. Si da, ce nu face o mama pentru copilul ei?!
Asa suntem noi, femeile. Sau ca sa nu generalizez, asa sunt eu: iubesc cu patos, plang din toata inima, mi se rupe sufletul in bucati cand sunt ranita, cad in depresie cand mi se darama cate-un vis si invat sa iert si sa refac prietenii. Pentru asta nu am nici o formula magica, in schimb, stiu ca doua lucruri ma ajuta sa imi sterg lacrimile, sa incep sa zambesc si sa fiu din nou fericita: Dumnezeu si cei dragi ai mei!
Cred ca doar El ma ajuta si imi da puterea sa ii iert din toata inima pe cei care m-au ranit si sa ii consider din nou "dragi". Si-mi sunt dragi toti, si mi se umple inima de bucurie cand ii revad dupa un car de vreme pe unii!
O prietena tare draga mie, imi zice intr-una din zile ceva de genul: "Esti asa o scumpa! Nu stiu cum poti sa fii asa de fiecare data. Adica eu mai am momente si cand ma enervez si devin acra cu ceilalti fara sa-mi dau seama. Dar tu nu. Nu te pricep! Tu nu esti pamanteanca." Am ras in sinea mea, pentru ca doar eu stiu cat de mult ma lupt cu rautatile din mine, cu dorintele mele egoiste. Si de multe ori imi vine sa vorbesc urat cu cei care ma jignesc, si sa ii pun la punct. Dar ma abtin, caci asa stiu ca mai rau ar fi si tot eu as suferi si celuilalt nu i-as deschide ochii, fiind rea si artagoasa.
Nu e tare greu sa iubesti oamenii. E simplu: atunci cand te iubesti pe tine insuti asa cum Dumnezeu o face, doar atunci inveti sa vezi valoarea din fiecare om, inveti sa ierti si sa nu intorci cu aceeasi moneda. Iertarea e un lucru incredibil de greu, dar ce folos sa te rrazbuni sa sa fii ranchiunos?! Ranchiuna ramane in timp si te face urat, da, da ...si pe dinafara!:) Un mare om zicea odata: "Fiti buni cu oamenii! Bunatatea dezarmeaza cel mai mult oamenii!"
Cum am spus, 2 lucruri imi aduc implinirea in viata: Dumnezeu si cei dragi. Pentru ca, cu ajutorul lor, am devenit mai puternica dupa fiecare durere. Si cred in continuare ca fiecare om are ceva frumos de daruit. Doar ca multi dintre ei nu stiu sa-si manifeste sentimentele, desi poarta cu ei multa dragoste, o tin ascunsa.
Adorm fericita cand stiu ca am daruit dragoste si un zambet cuiva, in fiecare zi...
To be continued...:)
Asa ca, asta e prima pagina de jurnal, dupa mai bine de 1 an de zile.:) Ma simt tare bine si libera sa fac lucrul asta. Dar, sa incep sa povestesc...
Mi-am facut din nou abonament la Centrul Cultural Francez (CCF), si asta pentru ca intrand acolo, ma simt "acasa". Ma rog, in una din casele mele, caci am multe, nedeclarate, neoficiale.:) Putini stiu ca Franta e una din pasiunile mele, din slabiciunile mele si in final, e una din "casele" mele. Mi-a placut franceza inca din clasa a-II-a si pana la final de liceu. Si spre binele meu, am facut o franceza "ca la mama ei acasa"! In facultate am mers pe engleza, tocmai de aceea mi-am si facut abonament la CCF, ca sa nu uit minunatia asta de limba, care pur si simplu ma farmeca!
E interesant si inexplicabil cum un loc, o tara ma pot face sa ma simt extroardinar. Asa e cu Franta: cand ajung acolo, ma simt la superlativ: frumoasa, rafinata, gingasa, feminina...si de ce nu, atragatoare?!:) Ciudat e ca, ajungand in Romania, imi dau seama ca aici nu ma simt asa. Si de aici dorinta de-a invata mai multe, de-a citi lucruri frumoase, carti valoroase. De aici dorinta de-a fi frumoasa, de-a da culoare buzelor cu un ruj...rosu, care sa imi lumineze fata in totalitate...de aici si marea dorinta de-a mirosi frumos, de-a fi feminina in cele din urma! Pot sa spun ca in Franta am invatat sa imi pun in valoare feminitatea, atat cea care tine de fizic, cat si cea care tine de maniere, de educatie.
Eu ma bucur enorm ca m-am nascut cu....sexul feminin! Nu am nimic cu cel masculin, dar e ceva sa fii femeie! A fi femeie inseamna sa muncesti enorm pentru a dovedi ca meriti sa fii numita asa. Ce poate fi mai provocator decat gandul ca in fiecare zi trebuie sa iti construiesti caracterul pentru a fi o prietena de nadejde, o fiica care sa aduca bucurie parintilor, o profesionista care sa aduca schimbare la locul ei de munca?! Si da, pentru majoritatea dintre noi, e provocator gandul ca trebuie sa ne construim caracterul pentru a fi sotii demne de barbatii lor, mame care sa educe si sa creasca copii intr-o lume nebuna, data peste cap! De fapt, pentru a ajunge femei de caracter, trebuie sa ducem zilnic o lupta cu noi insine, cu orgoliile noastre, cu lipsurile noastre si de multe ori trebuie sa renuntam la noi in favoarea celorlalti!
Noi, femeile, suntem binecuvantate, cred eu, mai mult decat barbatii. Noua ni se rupe inima in bucati cand cineva drag ne dezamageste; ne curg siroaie de lacrimi cand pierdem un om drag; cele mai multe dintre noi plangem fara sa ne fie jena de faptul ca in jurul nostru mai sunt inca 1000 de oameni care poate ne considera slabe. Noi, femeile, iubim cu patos, ne daruim fiinta atunci cand ne indragostim. Tot noi, am fost alese sa induram chinul nasterii pruncilor nostri, dar doar noi ne topim cu totul cand avem in brate o noua fiinta, plapanda si fara aparare. Si da, ce nu face o mama pentru copilul ei?!
Asa suntem noi, femeile. Sau ca sa nu generalizez, asa sunt eu: iubesc cu patos, plang din toata inima, mi se rupe sufletul in bucati cand sunt ranita, cad in depresie cand mi se darama cate-un vis si invat sa iert si sa refac prietenii. Pentru asta nu am nici o formula magica, in schimb, stiu ca doua lucruri ma ajuta sa imi sterg lacrimile, sa incep sa zambesc si sa fiu din nou fericita: Dumnezeu si cei dragi ai mei!
Cred ca doar El ma ajuta si imi da puterea sa ii iert din toata inima pe cei care m-au ranit si sa ii consider din nou "dragi". Si-mi sunt dragi toti, si mi se umple inima de bucurie cand ii revad dupa un car de vreme pe unii!
O prietena tare draga mie, imi zice intr-una din zile ceva de genul: "Esti asa o scumpa! Nu stiu cum poti sa fii asa de fiecare data. Adica eu mai am momente si cand ma enervez si devin acra cu ceilalti fara sa-mi dau seama. Dar tu nu. Nu te pricep! Tu nu esti pamanteanca." Am ras in sinea mea, pentru ca doar eu stiu cat de mult ma lupt cu rautatile din mine, cu dorintele mele egoiste. Si de multe ori imi vine sa vorbesc urat cu cei care ma jignesc, si sa ii pun la punct. Dar ma abtin, caci asa stiu ca mai rau ar fi si tot eu as suferi si celuilalt nu i-as deschide ochii, fiind rea si artagoasa.
Nu e tare greu sa iubesti oamenii. E simplu: atunci cand te iubesti pe tine insuti asa cum Dumnezeu o face, doar atunci inveti sa vezi valoarea din fiecare om, inveti sa ierti si sa nu intorci cu aceeasi moneda. Iertarea e un lucru incredibil de greu, dar ce folos sa te rrazbuni sa sa fii ranchiunos?! Ranchiuna ramane in timp si te face urat, da, da ...si pe dinafara!:) Un mare om zicea odata: "Fiti buni cu oamenii! Bunatatea dezarmeaza cel mai mult oamenii!"
Cum am spus, 2 lucruri imi aduc implinirea in viata: Dumnezeu si cei dragi. Pentru ca, cu ajutorul lor, am devenit mai puternica dupa fiecare durere. Si cred in continuare ca fiecare om are ceva frumos de daruit. Doar ca multi dintre ei nu stiu sa-si manifeste sentimentele, desi poarta cu ei multa dragoste, o tin ascunsa.
Adorm fericita cand stiu ca am daruit dragoste si un zambet cuiva, in fiecare zi...
To be continued...:)
Despre blogg
A spune lucruri personale pe un site, se zice ca nu e chiar recomandat, discret. Ca, cica, e prea jenant sa scrii despre toate trairile tale, pe un blogg. Ma rog, de multa vreme nu mai dau atentie lucrurilor de genul acesta, cum ar fi: "Ai grija ce zici, sa nu creada ala nu stiu ce despre tine..". Bine, asta nu inseamna ca voi povesti cu lux de amanunte tot ceea ce mi se intampla si traiesc, dar, voi spune acele lucruri care, poate, vor fi de folos si altora. Caci mi se pare egoist sa tin in mine invataturi pe care le-am primit pana acum. Oamenii de la oameni invata! Asa ca, toti cei care vor ajunge sa imi citeasca blogg'urile, sper sa ia ceva bun de aici, caci scopul nu e sa imi fac publica viata si sa ma laud cu noile descoperiri in materie de intelepciune.:)
Tot legat de ideea de a avea un blogg, Mihaela Nicola, cea a carei carte o citesc acum si v-o recomand, "Cu manusi" (o carte despre bunele maniere, foarte frumos scrisa), zicea ca a avea un blogg presupune sa postez in fiecare zi ceva nou. Din fericire, viata mea nu se rezuma doar la a posta blogg'uri zilnic, deci nu va fi zilnic ceva nou, ci atunci cand voi avea ceva de zis.
Cam atat despre ideea mea de blogg. Enjoy it! :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)