Daca durerea ar putea vorbi...

Am obiceiul sa exprim ganduri si trairi personale, prin citate sau maxime...si zilele astea rasfoiam o carticica de “Cugetari franceze”. Doream sa mi se “ofere pe tava”, o definitie, ca sa zic asa, a fericirii, a intelepciunii...a caracterului. Cea care m-a impresionat spune cam asa: “Daca nu recunoastem mai des fericirea e pentru ca vine la noi sub o alta infatisare decat cea pe care o asteptam” (A. Gide). Si nu de putine ori am stat in ultima vreme, planificandu-mi fericirea, dorind sa imi aranjez un viitor linistit, frumos, care sa imi gadile ego-ul si sa imi dea implinirea pe care atat de mult o doresc! Tanjeam dupa o profesie pentru care sa munesc din greu, profesie pentru care sa ma dezvolt, pe toate planurile posibile. Visam sa fiu un om care sa aduca schimbare, care, odata cu trecerea timpuluis, sa ramana in urma, ca fiind un om frumos, un om al sacrificiului, un om integru, echilibrat. “Muream de pofta” dupa toate cartile posibile pe care le vedeam pe rafturile librariilor si ale bibliotecilor. Ma si vedeam devorandu-le pe toate, stand nopti intregi, nemancata, nebauta, odihnita chiar, pentru simplul fapt ca aceasta era o pasiune importanta pentru mine...o pasiune pe care o vedeam consumata, nu doar imaginata. Ma vedeam studiind in Franta, facand doctorate dupa doctorate...Da, ma vedeam si la casa mea, dar in ultimul timp, dorinta de-a avea o familie, in viitorul departat, s-a cam dus...Nu stiu cat de bine e, sunt deschisa la orice imi aduce viata, Dumnezeu.

Acum, ma oblig sa stau pe scaun, sau pe pat, cu o cana de ceai aromat in mana, pentru a citi o carte, si a nu-mi zburda gandurile pe campii. Acum citesc mai mult din dorinta de a ma cultiva, de-a ma imbogati, si nu stiu cat o mai fac pentru ca odata era o pasiune. Cred ca, ceea ce ne pasioneaza, trebuie folosit, explorat, digerat. Pentru ca o pasiune netraita, nu mai este pasiune. Ma doare teribil de tare faptul ca nu-mi stiu drumul prin lume, ca om al societatii, ca om in campul muncii, cum se spune. Chiar mi-e mila de statutul meu prezent...dupa atatia ani in care mi s-a spus ca am un potential urias, pus de Dumnezeu in mine. Si ce ma doare cel mai tare e ca, mi se pare ca am stagnat la un nivel nedemn de mine, ca fiinta umana, ca om creat de Stapanul Universului. Si stiu ca El tot ce face, face frumos si extrem de valoros. Cred ca nelinistea mea vine din complimentele si din valorificarea data de oameni cu insemnatate...oameni care au crezut in mine, care au scos frumosul si toate capacitatile posibile, la iveala. Nu stiu de ce au facut-o atunci, dar acum, imi apar in fata toate, si unele le am asternute pe hartie. Vreau sa le privesc ca pe o incurajare spre ceva mai inalt decat ceea ce sunt acum, deoarece cred ca in trecut, au fost bune pentru stima mea de sine....acum sunt bune pentru motivarea de-a face mai mult cu viata mea. Si cand spun mai mult, nu ma refer la pozitie sociala, la statut, la etichete de acest gen; ma refer strict la potentialul meu de copil de Dumnezeu, caci asta e cel mai important...si apoi vin si celelalte.

Da, cred ca, daca durerea mea ar putea vorbi acum, ar spune: “Cere mai mult de la tine!”

In acest an, am invatat atat de multe, incat mi-e greu sa le scriu, sa le exprim, in asa fel incat sa le puteti intelege si voi, cei care o sa ajungeti sa imi cititi randurile. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat, si care imi face extrem de mult bine este simplitatea....simplitate in toate: in imbracaminte, in vorbire, in modul de viata, in muzica, in gandire, in planificarea viitorului. Si ce bine ca, am fost binecuvantata cu oameni de acest gen, si e inevitabil ca, traind in preajma lor, chiar si numai pentru cateva zile,sa nu ti se imprime acest mod de viata. Am mai invatat ca atunci cand inchei o situatie din viata, iti trebuie mult curaj si dorinta de schimbare. Iti trebuie o privire obiectiva, care sa te faca sa te vezi la adevarata valoare, pentru ca doar asa, iti dai seama ca, ceea ce ai crezut ca e bine pentru tine, de fapt, e un bine mascat intr’un devorator de liniste si implinire. Dar privirea obiectiva vine mai ales, din reamintirea promisiunilor lui Dumnezeu pentru tine!

Am invatat sa o iau de la zero, si am vazut ca asta doare, si ca ma sfasie, ca ma arde. Am vazut ca un sfarsit e de fapt un nou inceput, si inceputurile sunt pe de o parte, pline de speranta, dar si solicitante, in acelasi timp. Pentru mine, acest inceput s-a prevazut inca din ianuarie, cand traisem perioade de o angoasa teribila, perioade de tristeti incurabile, de dureri care nu puteau striga. Dupa 6 luni, ma uitam la mine si nu ma recunosteam, mi se parea ca traiesc in trupul altei persoane. Eram schimbata total, si deloc in bine...si cred ca doar cei din jurul meu pot aprecia acest lucru, cei dragi, cei respinsi si cei cu care nu mai puteam efectiv sa stabilesc vreun contact. Schitam zambete, afisam o stare de bine falsa, era o viata traita dublu: cea cu mine, si cea cu ceilalti. Dar se putea citi, in cele din urma, adevarata Ioana. Mi s-au schimbat valorile, prioritatile...desi, nici nu cred ca mai aveam prioritati, in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai am mult pana sa cad de tot pe o panta gresita, de unde sa nu mai fie cale de iesire. In acel moment, m-am trezit doar eu cu mine, terifiata de tot ce se intamplase in aceasta perioada, de slabiciunile mele, de caderile mele si de lipsa de Viata din mine. Nu stiam de unde sa o iau; tot ce stiam era ca doresc sa ma schimb, si cel mai mult, doream sa cred si sa imi traiesc viata fiind rascumparata, din nou, de Domnul meu! Nu stiu cum s-au intamplat lucrurile, dar au venit treptat, si era nevoie de o decizie radicala, specifica, pentru a-mi putea continua viata in alt mod. Si iata ca am facut-o, si sunt libera pentru o noua viata. Durerea din mine a vorbit, in sfarsit, si mi-a facut mult bine. In toata aceasta perioada de angoasa si de schimbare, mi-am dat seama de 2 lucruri: ca noi suntem fauritorii propriilor noastre vieti...si ca, singuri, fara calauzirea Tatalui, ne-o putem fauri spre distrugere, si de cele mai multe ori, ne planificam o viata care, nu se pliaza mai deloc cu fericirea vazuta prin ochii Lui...si fericirea noastra, ne secatuieste, nu e fericire, de fapt.

Cred ca cel, si cel mai important lucru pe care l-am mai invatat, a fost sa zambesc, sa rad cu gura pana la urechi, asa cum imi sade mie bine. Si trecuse o buna bucata de vreme de cand nu o mai facusem din tot sufletul! Rasul face mult bine...si e bine sa rad, de orice, si cel mai mult, de mine insami, de gafele pe care le fac, de mirosul hainelor mele, atunci cand stau si gatesc o dupa-masa intreaga...si apropos de asta, am invatat sa rad de mine, atunci cand “aterizez” in mijlocul strazii, din cauza unor sandale cu talpa alunecoasa...si parca nu ma durea asa tare trupul, de la cazatura...dar, nu incercati asta pe strada voastra!!! Am invatat sa rad, pentru ca mi-am redescoperit izvorul fericirii, am redescoperit simplitatea vietii, importanta familiei si...gustul demential al Tiramisului, facut in casa!

Durerea trebuie lasata sa vorbeasca, pentru ca are ceva de spus. Si e buna durerea, daca nu ramanem in ea mai mult decat trebuie, si invatam sa ne folosim de ea pentru schimbare. Inca nu stiu cu exactitate ce voi profesa, inca ma framant; nu stiu daca voi reusi sa adaug mai multa pasiune in cititul cartilor, nu stiu nici cat de mult trebuie sa ma schimb, nu stiu nici cum trebuie sa privesc de acum inainte ideea de-a ma aseza la casa mea, candva. Ceea ce stiu e ca ma schimb, si ca accept fiecare zi ca pe o provocare, ca refuz sa imi plang de mila si sa ma rezum la ceea ce sunt azi! Si probabil ca melancolia nu mai e atat de prezenta atunci cand imi expun trairile...e bine, nu e bine...stiu ca sunt linistita, si asta ma face fericita!

Inchei postul cu o intrebare pentru fiecare...: “Si daca durerea ta ar putea vorbi, oare ce ar spune?”.

CARPE DIEM!:)

TE IUBESC!

Ce ma enerveaza, ca sa zic asa, la acest blog, e faptul ca trebuie sa pun titluri. Si cateodata nu am inspiratie incat sa fac sa coincida titlul in totalitate cu ce scriu. E “horibil”!
Putini stiu ca pentru mine e un chin sa stau singura acasa, si o zi! Ma simt goala, singura de-a dreptul, mai ales cand imi petrec ziua in casa si nu ies deloc afara, sa dau ochii cu lumea. Azi a fost o zi din asta. Ai mei au mers la tara, la casuta de acolo. Eu am sezut acasa sa ma ocup de curatenie si alte cele, ca maine...avem musafiri! Mi-am antrenat corpul dar si sufletul, caci azi am fost fericita de-a dreptul! Am vorbit cu cativa din prietenii mei si am avut discutii frumoase, ca intre prieteni. Am citit cateva file din “Jurnal” si am ascultat muzica buna. Am fost invitata la Roma, la EA, despre care va ziceam si mai jos...Mi-a saltat inima de bucurie, caci nu am vazut-o de 2 ani, aproape. Am baut un ceai de soc, care imi face bine dupa un sandwich cu cascaval si salam! Mi-era pofta si de o masa din asta cum eu nu prea mananc numai in criza de mancare facuta de mama.:D
Ca niciodata, s-a nascut in mine o nerabdare de-a dreptul enervanta la un momant dat: nerabdarea de-a merge odata la Predeal! Ca voi merge cu una din fostele mele colege si bune prietene, si stiu ca va fi hazul si veselia de pe lume in calatoria asta! De cand ma stiu am fost nerabdatoare dupa momente si oameni care pur si simplu ma fac sa rad, sa ma simt bine! Cum am zis, de-abia astept Predealul, si ajung curand si acolo!
Pe la ora 19, imi dau seama ca Remus, papagalul meu, nu a fost scos azi deloc in balcon! Si deloc nu l-am pupacit azi! Si l-am dus pe balcon: ca acolo e lumea lui, desi e in colivie, isi aude neamurile, pasarile....si ciripeste de mai ca e gata sa’si dea duhul!:)) Acum doarme, ca e cam puturos de felul lui...Totusi, stand si analizandu-l, mi-am dat seama ca starea lui de moliciune, de plictiseala e pe buna dreptate! Adica, la fel sunt si eu cand stau singura in casa, cand nu vorbesc cu oamenii, cand nu am contact cu lumea asta in care ma invart! Animalele, ca si oamenii, simt si iubesc si au nevoie la randul lor de iubire.
A fost o zi superba azi, simpla la prima vedere...si inchei jurnalul cu o declaratie pentru comicul meu papagal: “Te iubesc!”

I belive in you

Pentru toti acei care nu mai cred in frumusetea lor, in vise care se implinesc, in lucruri "imposibile", am atasat urmatorul videoclip! Sa va bucurati de el si sa va ajute! Si nu uitati ca toti sunteti frumosi si minunati in ochii Cuiva! :) http://www.youtube.com/watch?v=ChLW07FqbLY&feature=related

Amintiri...

Stau in fata laptopului si ma concentrez sa scriu ceva...vreau sa fie ceva frumos, dar natural. Trag aer in piept, inchid ochii pentru cateva secunde. Cu 5 minute in urma citeam. Mi-am dat seama ca dorm foarte bine daca ma obosesc citind. Dar este ceva in mine ce ma framanta, ceva ce nu ma lasa sa imi continui lectura in liniste.
Pauza...ma podidesc lacrimile si incerc sa ma abtin, dar ma gandesc ca si asa nu ma vede nimeni, ai mei dorm, si chiar mi-ar face bine sa ma eliberez plangand. Imi face bine sa scriu, ma ajuta sa ma vindec, sa dau frau liber gandurilor, sentimentelor, durerilor. Plang din nou si scriu plangand. Motivul e foarte simplu, dar prea personal ca sa il spun aici. Fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar si numai pentru 1 zi, mi-a dat ceva din el. Fie ca a fost veselie si o inima buna, fie ca a fost rautate si invidie. E bine sa fii ranit, sa fii dezamagit. Te trezeste la realitate si inveti ca oricat de mult ai vrea sa faci din lumea asta un loc mai bun, unii oameni pur si simplu o strica, din pacate. Dar continui sa dau ce am mai bun, pentru ca asta e menirea mea, ca si copil de Dumnezeu! Iubesc oamenii, si ma atasez atat de usor de ei. Dau farame din mine pentru ca sa ii fac sa se simta iubiti, valorosi...incerc sa le dau o bucatica din povestea mea de dragoste cu Dumnezeu. O, de ar stii ca de acolo vine toata fericirea, toata implinirea dupa care ei tanjesc! Dar nu-i judec, caci ma uit la mine si ma doare de mine, caci m-am amgait de asa multe ori crezand ca avutiile, succesele si posesiunile materiale (chiar si umane) ma fac fericita!
Oamenii mei dragi...as putea sa ii insir, dar sunt prea multi si cei care imi sunt dragi, stiu deja, pentru ca le-o spun cat de des pot. Plang din nou, pentru ca mi-as dori asa de mult sa refac relatii care odata s-au rupt si au rupt o buna parte din mine. Si sunt oameni care imi sunt asa de dragi, incat ma fericeste prezenta lor, zambetul lor, numele lor...Doamne, de ce imi dai oameni frumosi, si apoi mi-i iei? Ma doare, mi-e dor de ei! M-as bucura asa de mult sa stiu ca le e bine, ca viata lor nu e o rutina, ca e ceva dincolo de asta. As sari in sus de bucurie daca as stii ca cel mai mult iubesc la ei sufletul! Dar e greu, pentru ca suntem carne si e fire pamanteasca in noi...
Mi-e dor de matusa mea, care a murit si si-a lasat copiii orfani...mi-e dor de bunica, care imi mangaia obrazul de fiecare data cand ma vedea si imi face spuma buna de zmeura, vara! Mi-e dor de EA ,e in Italia. Mi-e dor sa rad cu ea, dar cel mai dor mi-e sa stau ore in sir de povesti cu ea. Mi-e dor de profesoara mea draga din facultate, care m-a ajutat sa vad atatea lucruri frumoase in oameni, in mine. Mi-e asa de dor de cei cu care pot sa plang, de cei cu care pot sa ma rog, de cei cu care pot vorbi aiureli fara sa ma judece...mi-e dor de oamenii cu bun simt, de oamenii care se sacrifica fara a cere ceva in schimb! Astfel de oameni ma inconjoara, si mi-e dor de toti. Daca as putea, i-as aduna pe toti sa le zic cat de dragi imi sunt, cat de mult ma ajuta sa pasesc in viata cu tupeu, cu credinta! Da, mie dor si de cineva care odata a insemnat ceva pentru mine...si acum inseamna, dar circumstantele, contextul, viata, m-au facut sa simt altceva, dar tot dor mi-e si de acea persoana.
Amintirile ma napadesc acum, ma fac sa plang si sa ma bucur in acelasi timp...de fapt, ma fac mai umana. Sunt amintiri pe care daca as putea, le-as sterge cu buretele. Pentru ca simt cum imi sfasie inima, cum ma secatuiesc. Dar cred ca ele, amintirile dureroase, sunt o incercare, o ocazie de-a ma lua inca o data de mana cu Tatal meu si de-a merge inainte, cu speranta si cu dorinta de-a lasa in urma alte amintiri, mai frumoase...

Jurnal

Una din cele mai bune prietene ale mele, imi sugera in momentele in care treceam printr-o groaznica agonie, sa imi fac un jurnal. Caci asa ma voi putea privi mai bine, de-a lungul timpului. Din motive de plictiseala, de nerabdare, am renuntat atunci. Acum, citind prima carte a Oanei Pellea, "Jurnal", mi-am dat seama ca ar fi asa mare pacat sa nu am un jurnal semnat "Ioana Rusu".:)) Ma gandesc ca intr-un jurnal pot sa ma prezint asa cum sunt eu de fapt: bucuroasa, dezamagita, fericita si trista. Dar astea sunt doar lucrurile mari pe care le-as dezvalui despre mine, caci imi dau seama ca si lucrurile mici ma caracterizeaza, ma definesc.
Asa ca, asta e prima pagina de jurnal, dupa mai bine de 1 an de zile.:) Ma simt tare bine si libera sa fac lucrul asta. Dar, sa incep sa povestesc...
Mi-am facut din nou abonament la Centrul Cultural Francez (CCF), si asta pentru ca intrand acolo, ma simt "acasa". Ma rog, in una din casele mele, caci am multe, nedeclarate, neoficiale.:) Putini stiu ca Franta e una din pasiunile mele, din slabiciunile mele si in final, e una din "casele" mele. Mi-a placut franceza inca din clasa a-II-a si pana la final de liceu. Si spre binele meu, am facut o franceza "ca la mama ei acasa"! In facultate am mers pe engleza, tocmai de aceea mi-am si facut abonament la CCF, ca sa nu uit minunatia asta de limba, care pur si simplu ma farmeca!
E interesant si inexplicabil cum un loc, o tara ma pot face sa ma simt extroardinar. Asa e cu Franta: cand ajung acolo, ma simt la superlativ: frumoasa, rafinata, gingasa, feminina...si de ce nu, atragatoare?!:) Ciudat e ca, ajungand in Romania, imi dau seama ca aici nu ma simt asa. Si de aici dorinta de-a invata mai multe, de-a citi lucruri frumoase, carti valoroase. De aici dorinta de-a fi frumoasa, de-a da culoare buzelor cu un ruj...rosu, care sa imi lumineze fata in totalitate...de aici si marea dorinta de-a mirosi frumos, de-a fi feminina in cele din urma! Pot sa spun ca in Franta am invatat sa imi pun in valoare feminitatea, atat cea care tine de fizic, cat si cea care tine de maniere, de educatie.
Eu ma bucur enorm ca m-am nascut cu....sexul feminin! Nu am nimic cu cel masculin, dar e ceva sa fii femeie! A fi femeie inseamna sa muncesti enorm pentru a dovedi ca meriti sa fii numita asa. Ce poate fi mai provocator decat gandul ca in fiecare zi trebuie sa iti construiesti caracterul pentru a fi o prietena de nadejde, o fiica care sa aduca bucurie parintilor, o profesionista care sa aduca schimbare la locul ei de munca?! Si da, pentru majoritatea dintre noi, e provocator gandul ca trebuie sa ne construim caracterul pentru a fi sotii demne de barbatii lor, mame care sa educe si sa creasca copii intr-o lume nebuna, data peste cap! De fapt, pentru a ajunge femei de caracter, trebuie sa ducem zilnic o lupta cu noi insine, cu orgoliile noastre, cu lipsurile noastre si de multe ori trebuie sa renuntam la noi in favoarea celorlalti!
Noi, femeile, suntem binecuvantate, cred eu, mai mult decat barbatii. Noua ni se rupe inima in bucati cand cineva drag ne dezamageste; ne curg siroaie de lacrimi cand pierdem un om drag; cele mai multe dintre noi plangem fara sa ne fie jena de faptul ca in jurul nostru mai sunt inca 1000 de oameni care poate ne considera slabe. Noi, femeile, iubim cu patos, ne daruim fiinta atunci cand ne indragostim. Tot noi, am fost alese sa induram chinul nasterii pruncilor nostri, dar doar noi ne topim cu totul cand avem in brate o noua fiinta, plapanda si fara aparare. Si da, ce nu face o mama pentru copilul ei?!
Asa suntem noi, femeile. Sau ca sa nu generalizez, asa sunt eu: iubesc cu patos, plang din toata inima, mi se rupe sufletul in bucati cand sunt ranita, cad in depresie cand mi se darama cate-un vis si invat sa iert si sa refac prietenii. Pentru asta nu am nici o formula magica, in schimb, stiu ca doua lucruri ma ajuta sa imi sterg lacrimile, sa incep sa zambesc si sa fiu din nou fericita: Dumnezeu si cei dragi ai mei!
Cred ca doar El ma ajuta si imi da puterea sa ii iert din toata inima pe cei care m-au ranit si sa ii consider din nou "dragi". Si-mi sunt dragi toti, si mi se umple inima de bucurie cand ii revad dupa un car de vreme pe unii!
O prietena tare draga mie, imi zice intr-una din zile ceva de genul: "Esti asa o scumpa! Nu stiu cum poti sa fii asa de fiecare data. Adica eu mai am momente si cand ma enervez si devin acra cu ceilalti fara sa-mi dau seama. Dar tu nu. Nu te pricep! Tu nu esti pamanteanca." Am ras in sinea mea, pentru ca doar eu stiu cat de mult ma lupt cu rautatile din mine, cu dorintele mele egoiste. Si de multe ori imi vine sa vorbesc urat cu cei care ma jignesc, si sa ii pun la punct. Dar ma abtin, caci asa stiu ca mai rau ar fi si tot eu as suferi si celuilalt nu i-as deschide ochii, fiind rea si artagoasa.
Nu e tare greu sa iubesti oamenii. E simplu: atunci cand te iubesti pe tine insuti asa cum Dumnezeu o face, doar atunci inveti sa vezi valoarea din fiecare om, inveti sa ierti si sa nu intorci cu aceeasi moneda. Iertarea e un lucru incredibil de greu, dar ce folos sa te rrazbuni sa sa fii ranchiunos?! Ranchiuna ramane in timp si te face urat, da, da ...si pe dinafara!:) Un mare om zicea odata: "Fiti buni cu oamenii! Bunatatea dezarmeaza cel mai mult oamenii!"
Cum am spus, 2 lucruri imi aduc implinirea in viata: Dumnezeu si cei dragi. Pentru ca, cu ajutorul lor, am devenit mai puternica dupa fiecare durere. Si cred in continuare ca fiecare om are ceva frumos de daruit. Doar ca multi dintre ei nu stiu sa-si manifeste sentimentele, desi poarta cu ei multa dragoste, o tin ascunsa.
Adorm fericita cand stiu ca am daruit dragoste si un zambet cuiva, in fiecare zi...

To be continued...:)

Despre blogg

A spune lucruri personale pe un site, se zice ca nu e chiar recomandat, discret. Ca, cica, e prea jenant sa scrii despre toate trairile tale, pe un blogg. Ma rog, de multa vreme nu mai dau atentie lucrurilor de genul acesta, cum ar fi: "Ai grija ce zici, sa nu creada ala nu stiu ce despre tine..". Bine, asta nu inseamna ca voi povesti cu lux de amanunte tot ceea ce mi se intampla si traiesc, dar, voi spune acele lucruri care, poate, vor fi de folos si altora. Caci mi se pare egoist sa tin in mine invataturi pe care le-am primit pana acum. Oamenii de la oameni invata! Asa ca, toti cei care vor ajunge sa imi citeasca blogg'urile, sper sa ia ceva bun de aici, caci scopul nu e sa imi fac publica viata si sa ma laud cu noile descoperiri in materie de intelepciune.:)

Tot legat de ideea de a avea un blogg, Mihaela Nicola, cea a carei carte o citesc acum si v-o recomand, "Cu manusi" (o carte despre bunele maniere, foarte frumos scrisa), zicea ca a avea un blogg presupune sa postez in fiecare zi ceva nou. Din fericire, viata mea nu se rezuma doar la a posta blogg'uri zilnic, deci nu va fi zilnic ceva nou, ci atunci cand voi avea ceva de zis.

Cam atat despre ideea mea de blogg. Enjoy it! :)