Despre oameni

V-am zis că oamenii mă fascinează? Probabil că nu v-am zis direct, dar de fiecare dată când mă puneam să scriu, oamenii erau subiectul principal.

Oamenii, dragii de ei, mă fascineză şi când mă dezamăgesc. Îmi place să-i analizez, să mă uit la ei din cap până în picioare. Dar cel mai mult îmi place să le "citesc" sufletul. Până nu demult, aveam idei preconcepute despre ei. Tot timpul am fost reţinută când a fost vorba să mă apropiu de oamenii mai diferiţi decât mine. Diferiţi la capitolul religie în primul rând. Apoi, mi-era greu să mă apropiu şi de oamenii cu funcţii importante. Mi se părea că nu am ce să le spun, şi că, dacă voi încerca să vorbesc cu ei, voi fi, poate, ridicolă şi nesemnifcativă în ochii lor.

Ca să vă mai zic câte idei preconcepute am avut, e musai să ştiţi că aveam şi ideea proastă că nu am ce vorbi cu cineva care are mai puţină şcoală decât mine, sau e mai puţin inteligent decât mine. Nu puteam să-i primesc pe rock-eri in viaţa mea, în poveştile mele. Mi se păreau nişte oameni duri, răzvrătiţi, prea ciudaţi pentru mine. Da, am avut o doză mare de mândrie, pentru că am trăit cumva, în limitele normalului, cu o educaţie mai severă, acţionând de cele mai multe ori după principii creştine. Părinţii au fost şi sunt conservatori, însă mi-au acordat tot timpul libertatea să aleg pentru mine. Dar, ca orice om, am trăit în "balonul" meu. Şi am perceput oamenii în funcţie de ce am învăţat şi mi s-a transmis acolo.

Cred că nimic nu e întâmplător şi că nu există coincidenţe. Aşadar, la ultimul meu loc de muncă am învăţat o mulţime de lucruri despre oameni. Totul a început de la o prietenă. Mă dusesem la ea sa-mi spun of-ul. Nu-mi plăcea la muncă! Oamenii (clienţii) erau grosolani, nerespectuoşi, înjurau şi aveau un comportament că am ajuns să mă simt ultimul om. Mă întrebam mereu de ce am ajuns să fac atâta şcoală?! Ca să fiu servitoarea unor oameni fără pic de bun simţ. Am ajuns să îi povestesc prietenei mele şi de colegi. Aveam colegi de toate felurile. Unii mai tăcuţi, alţii prea băgăcioşi. Unii cu şcoală multă, alţii cu mai puţină. De diferite religii. Cu temperamente diferite. Care mai de care. Dar nu mă simţeam în largul meu lîngă ei. Pentru că îi judecam după tiparele mele. Prietena mea era medic. Se confrunta şi ea cu tot felul de oameni, mai mult fără bun simţ. La sfârşitul discuţiei, mi-a dat un sfat care mi-a schimbat totalmente modul de-a percepe oamenii. A zis cam aşa: "Ioana, tu eşti o fată cu şcoală, inteligentă, dar faptul că, colegii tăi, poate nu sunt toţi asa, lucrul ăsta nu îi face mai puţin importanţi. Sunt şi ei oameni, care la sfârşitul zilei, merg acasă, şi, poate au aceleaşi probleme şi frământări ca tine. Sau, poate nu le au. Dar fiecare e un suflet de om, valoros, frumos." Atunci nu mi s-a părut important ce a zis. Am mers acasă şi au trecut zile, săptămâni. Într-o bună zi, mi-am zis aşa: "Ioana, ia aruncă tu vălul ăsta de mândrie, şi intră în vorbă cu colegii tăi. Cu toţi, pe rând! Şi-om vedea apoi dacă tu eşti mai bună decât ei."

Acum după aproximativ 6 luni, am descoperit comori de oameni. Oameni, care, aparent aveam impresia că sunt duri, că un pic dacă ridic tonul, mă izbesc de pereţi. Acei oameni duri, ascundeau o sensibilitate incredibilă, o inimă caldă, dar o inimă care poartă durere în ea. Am descoperit oameni de religii diferite, despre care credeam că habar nu au de Dumnezeu şi îi doare în cot. Acei oameni erau, de fapt în căutarea lui Dumnezeu, sau cel puţin aveau frică de El. Poate mai multă decât mine. Mi-am dat seama că nu educaţia şi şcoala îi oferă omului valoare, ci sufletul, tânjetul inimii şi acea bunătate pe care, cred, fiecare om o are.

Un loc de muncă stresant până peste cap. Oameni de la care nu credeam ca o să ajung vreodată să învăţ ceva. De aceea, nimic nu e la întâmplare!

Mă simt mai bogată sufleteşte că i-am întâlnit. Şi le sunt recunoscătoare că m-au acceptat!

Dragii mei foşti colegi de la Carrefour, vă sunt profund recunoscătoare pentru voi, pentru fiecare!

Concluzie: nu sunt cu nimic mai bună decât ei!

P.s. Mulţumesc domnişoarei doctor, Liviana Ivănescu, pentru sfatul înţelept! :)

E trist...

E trist ca ceea ce numim viata nu este adesea decat balacirea si adancirea in nimicuri cotidiene. In mod bizar, asta face ca, din exterior, propria existenta sa ni se para perfect organizata, desi este doar ordinar de dependenta. Unii au o slaba toleranta la incertitudine, uitand ca si nesiguranta are farmecul ei: poti planifica mereu cate ceva pe care nu trebuie neaparat sa'l duci la capat!

E trist ca fericirea devine inspaimantatoare, ba chiar insuportabila la gandul ca durata ei e minuscula in comparatie cu amintirea ei. Cand si amintirea dispare, inseamna fie ca ai murit, fie ca poti s'o faci linistit. Cei mai multi mor intre 20 si 30 de ani, dar sunt ingropati dupa 70 de ani. In acest timp continua sa existe, se casatoresc, fac copii dar uita sa traiasca!

E trist cum viata poate deveni o tortura zilnica atunci cand iubesti pe cineva care pare mereu sa astepte pe cineva sau pe altcineva.Asta confirma teoria conform careia iubesti cu atat mai puternic atunci cand dragostea nu'ti este impartasita, sau ca iubesti cu atat mai disperat cand iubirea este imposibila.

E trist si sordid ca distanta dintre a te indragosti si a iubi coincide cu amploarea vanitatii eului fiecaruia si ca, odata indragostit, nu poti ramane perpetuu in aceasta stare. E trist cand cererea de separare este mai pasionala decat cea in casatorie, confirmand, totusi, existenta vietii dupa primul divort. In aceeasi ordine de idei, dupa al doilea divort se vorbeste despre "triumful sperantei asupra experientei", iar dupa al treilea, de "victoria nesabuintei asupra intelepciunii". De multe ori, inlocuirea canapelei cu patul dublu matrimonial nu imbunatateste in mod simtitor confortul.

E trist cand trebuie sa refuzi inima cuiva care nu vrea decat o bucata din sufletul tau, asezonata cu veranda, balansoar, pisica si multe carti, dar e si mai trist sa constati ca tocmai atunci sufletul tau apartine altcuiva (care nici macar nu are nevoie de el).

Este trist ca am atins asa un nivel de experienta, incat sa pot spune ca ceea ce ma mai poate soca este deja o surpriza. Ma oripileaza Craciunul care vine cu imbulzeala febrila a cumparaturilor ce transforma magazinele in obiective de pelerinaj. Urmeaza amorteala ghiftuita a creierului, fuga sangelui spre matele dilatate de sarmale, sorici, toba ori caltabosi, plutind fecaloid in lichide bahice! Si cand te gandesti ca unii confunda asta cu fericirea!

Este trist ca mereu am fost cea mai buna alegere, desi am oroare de sentimente "muncite", care nu fac decat sa'ti transforme amintirile clipelor de dragoste iresponsabila in ochiurile murdare de geam aburit. Dar e reconfortant ca tocmai cei care m'au tratat asa au reusit sa ma responsabilizeze, ridiculizand cu ardoare autovictimizarea existentei mele. Din acest motiv le sunt recunoscatoare. Despovararea de balastul si deseurile trecutului certifica atat vindecarea, cat si inceputul umplerii spatiilor goale din viata cu vise realizabile. E semn ca poti si vei renaste!

Sunt trista pentru ca m'am razvratit prea tarziu (din prostie,naivitate si indolenta) si nu mai stiu cat din neincrederea in oameni se numeste, de fapt, frica de oameni. Oricum, iti multumesc tie, cel care ai locuit cu chirie in inima mea, pentru ca mi'ai amintit ce tipa grozava sunt!

Am invatat in ultima vreme, sa nu am incredere in nimeni! Nici in mine insami. Incep tot mai mult sa pun la indoiala orice fapta care aparent pare buna. Da, oamenii m'au tratat ca pe un bun..bun de aruncat la gunoi! Tot de la ei am invatat ca increderea se zideste in ani de zile si se poate pierde intr'o clipa. M'au invatat sa fiu dura, transanta cu ei si cu mine pana la urma, sa suspectez orice vine inspre mine. E norma, e anormal?! atunci cand veti trece prin anumite experiente, veti avea dreptul si poate veti fi obiectivi sa judecati cat de normal/anormal e. Cred ca cel mai important lucru pe care l'am invatat este ca sunt puternica, ca am puterea de'a'mi pastra demnitatea si ca nu au argumente sa mi'o darame!

Imi este greu sa cred ca viata poate fi si altfel decat inselatoare, ca in cuvintele de dragoste ale unui presupus iubit, s'ar mai putea ascunde eternitatea. Nu mai sunt in stare sa cred ca in sfaturile lucitoare ale amicului care imi ofera o ceasca de ceai, s'ar gasi doar inocente intentii si simpatii dezinteresate. Nu mai am curajul sa'mi asum riscul de'a crede ca, in spatele unei maini intinse, nu se ascund interese pamantene, si ca, mana se'ntinde, de fapt, ca sa inhate o contra-prestatie.

As vrea sa invat din nou primii pasi ai iubirii...dar parca vad din nou cat de fatal am cazut cand am crezut ca bunatatea se rasplateste cu bunatate, ca increderea e reciproca...cand am crezut ca pot fi iubita si apreciata pentru ce sunt, nu pentru cum arat, pentru ce am sau pentru imagine. Dar ma iubesc prea mult pentru a'mi mai lega inima de orice persoana doar pentru ca sunt draguti si par..la locul lor! Gata! Pana la urma, daca ofer calitate in relatii, vreau calitate, nu marfa second-hand!

Daca am resentimente fata de cei care mi'au inselat increderea, nu e pentru ca am ramas fara ei- duca'se linistiti!- ci pentru ca mi'au luat dreptul meu consittutional de a visa cai verzi, de'a astepta nebuneli memorabile, de'a iubi oameni care'mi fac serile frumoase si zilele urate!

Pana la urma, va multumesc, voua, celor care mi'ati arata ca fericirea si linistea tine doar de mine si nu de voi!

Finaluri, inceputuri si noi provocari

Ieri povesteam cu un prieten si ma intreba daca am mai scris ceva pe blog. I-am spus ca nu, desi de multe ori imi venea cate o idee pe marginea careia as fi putut dezbate multe. Acum am revenit, si am cate ceva sa va povestesc.
Mi-am inceput anul cu scopul de-a-mi termina lucrarea de licenta- asa ca, din Ianuarie pana prin 15 Februarie, m-am ingropat in munca. Bineinteles, un lucru care trebuie sa fie de calitate necesita mult stres, nervi, epuizare si de multe ori te afli, poate, in pragul de-a renunta. Cel putin eu asa am functionat. Insa, am rascolit in personalitatea mea si am reusit sa cuceresc ambitia si optimismul, astfel incat mi-am terminat lucrarea cu brio! Inainte de prezentarea lucrarii, cu vreo 4 zile, eram parca in alta lume: corpul meu reactiona ciudat, eram linistita si in acelasi timp stresata la maxim. Tare greu am reusit sa conversez cu oamenii, si ma enervam de la orice chestie mica care nu-mi convenea. In final, a trebuit sa imi cer iertare de la cativa, in special de la parinti, care incercau sa-mi faca tot felul de mofturi, sa-mi gateasca ce stiu eu ce bunataturi, insa pentru mine astea nu mai contau atunci deloc.
Am trait la maxim licenta, de la inceput pana la capat. Asa sunt eu, simt lucrurile si le traiesc. Nimic din ce ma inconjoara nu e o coincidenta, ci toate se leaga, au un scop si o finalitate. E ca un puzzle. Dar lucrurile astea le vad doar dupa o anumita vreme, cand am toate piesele din puzzle. Ziua de 15 Februarie trebuia sa fie una de usurare, ca no, am scapat si eu de licenta. Ei bine, la mine nu a fost asa. Asta pentru ca nu mai aveam un scop precis, un deadline, practic, nu mai eram obligata sa termin ceva, sa ma spetesc pentru ceva anume. Si cand nu am o tinta, sunt ca si cum as trai doar pentru a tine umbra Pamantului. Da, nu m-am simtit usurata, pentru ca stiam ca trebuie sa ma decid incotro ma indrept, profesional vorbind, dar nu numai. Gandul de-a imi cauta un job pe domeniu, m-a speriat destul de tare, pentru ca stiam ca lucrurile se vor schimba destul de mult si eu voi fi nevoita sa ma schimb, sa imi ies din confort si sa-mi pun abilitatile in practica. Asa ca, m-am apucat fain frumos si mi-am facut CV si o scrisoare de intentie si am inceput sa aplic. Si sunt optimista, stiind ca m-as potrivi de minune sa lucrez cu oamenii si sa-i ajut sa priveasca viata mai pozitiv, sa capete incredere in ei si sa aiba curajul sa infrunte viata, sa o traiasca frumos, indiferent de circumstante. In fine, ceea ce vreau sa spun este ca atingandu-mi scopul cu care mi-am inceput anul (terminarea licentei), m-am schimbat si eu destul de mult, dandu-mi seama de niste capacitatati de-a infrunta problemele si de o vointa pe care demult nu le-am mai gasit in mine. Asta ma ajuta si in relationarea cu ceilalti- probabil nu mai sunt dispusa sa fac anumite compromisuri pe care le faceam mai demult.
Dupa licenta m-am reapucat de gatit, marea relaxare a mea! Mi-am refacut viata sociala si le-am dat ocazia prietenilor sa-mi revada mutrisoara asta minunata, de care au dus lipsa 1 luna de zile. :)) Am inceput sa imi exersez franceza, pentru ca stiu ca si Franta asteapta sa ma revada si deja se gandeste cu ce sa ma rasfete. Franta inca e un vis, probabil se va materializa mai incolo. Cel mai interesant lucru este ca m-am apucat de chineza. Am avut un singur curs, curs la care m-am abtinut cat am putut de mult sa nu rad. Chineza suna ciudat, e complexa si necesita multaaaaa seriozitate din parte cursantilor, daca vor sa o invete.:)) Imi dau seama ca invatarea limbii chineze ma determina sa ma controlez cand vine vorba de ras. Inca o provocare. Dar Doamne ce-mi plac provocarile!:))
M-am apucat sa citesc, si am reusit pana acum sa ma tin de ce am inceput. Ma axez pe literatura, si sociologie. Mai imi scapa si cate o carte de filosofie sau psihologie, dar vreau sa invat sa fiu mai pragmatica si am sa o las mai usor cu aceste doua domenii. Dar raman printre preferatele mele.
Lista cu "lucruri de care m'am apucat", poate continua, insa cele insirate mai sus sunt principalele.
Acum, mai am 1 saptamana de stat prin Romania, mai precis pana in 19 Martie. Ma asteapta Italia, mai precis Roma, pe care de-abia astept sa o descopar, sa o cunosc si sa ma bucur de ea...la maxim.:)) Sper ca si ea ma va primi cu bratele deschise si ca in cele din urma ne vom place, asta daca nu va fi "dragoste la prima vedere":)). Despre aventura italiana va voi povesti, mult mai incolo.:)
Pana data viitoare, bucurati-va la maxim si traiti visul romanesc, cat se poate de bine!

"In life, every ending is just a new beginning."

Ghimpii

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.

Aveau atâţia ghimpi,

dar n-am vrut să-i rup.

credeam că-s muguri-

şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.

O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!

dar n-am voit să te despoi -

credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc.

Zâmbesc şi hoinăresc prin văi

Zburdalnic în bătaia vântului.

Eram copil.

Lucian Blaga

Fragmente...

Stateam sa ma gandesc daca ceea ce scriu in blogul asta ma face sa par o sentimentala, o melancolica incurabila?! Nu ca nu as fi. Doar ca, de cateva luni, am un sentimentalism pozitiv, lasand la o parte starile mele prelungite de deprimare, care, slava Domnului, sunt istorie. Imi dau seama ca deschizandu-mi sufletul fata de multi necunoscuti, risc sa par intr-un fel, poate nu favorabil mie. Dar asumarea riscurilor a fost de cand ma stiu unul din lucrurile care m-a caracterizat. Si mi-a dat un anumit drum in viata...mai “condimentat”.  Pentru unii sunt “nebuna”, tocmai datorita faptului ca fac lucruri mai iesite din comun.

Sunt o visatoare si am fost avertizata de cineva sa am grija pentru ca s-ar putea sa zbor si sa cad la un moment dat. Bineinteles ca mi s-a parut un sfat potrivit dansului, nicidecum mie. Visele mele sunt ancorate in realitate. Si chiar daca nu ar fi, prefer sa visez si sa ma lovesc aici pe Pamant, caci Dincolo nu ma va mai durea nimic.

Mi se pare tot mai greu sa vorbesc despre mine insami, atunci cand mi se cere. Nici nu stiu ce caracteristici ma reprezinta cu adevarat. Asta pentru ca ma redescopar zilnic. Cel mai frumos lucru, desi cere multa rabdare la un moment dat, este acela de-a ma lasa cunoscuta. Cu tot cu defecte si cu lipsuri. Capacitatea de-a ma apropia extrem de usor de oameni m-a ajutat sa leg relatii fara de care mi-ar fi greu sa traiesc acum, si fara de care as fi...incompleta. Si nu e vorba de dependenta, deoarece am zile in sir cand nu ma intalnesc cu nici unul din ei. E pur si simplu acea lege a fizicii care spune ca oamenii faini se atrag, se intalnesc si raman impreuna toata viata, chiar si la mii de kilometri departare.

“Don’t judge a book by its cover” (nu judeca o carte dupa coperta ei) - acesta e cel mai important lucru pe care l-am invatat in 2009, despre oameni!

Ma framant de catva timp cu un lucru. Cat de ciudate, cat de bizare pot parea unele actiuni ale mele fata de cativa oameni?! Oare e prea mult sa daruiesti o ciocolata unei straine pentru ca iti face un favor?! Oare e exagerat sa scrii o felicitare unui om pe care l-ai vazut de 2 ori, in semn de multumire- si pentru ca ai simtit cumva, ca omul acela are ceva frumos in el?! Dar sa-i faci compot, stiind ca ii place?! Cat de iesit din comun poate fi sa ai asemenea comportamente fata de niste straini...si totusi nu-ti sunt straini in totalitate!

Mi-as dori sa invat mai mult cum sa ma raportez la acest gen de oameni care imi apar in cale intr-un moment de rascruce din viata; poate chiar momentul acela de rascruce ma face sa-i apreciez mai mult si sa dau semnificatie intalnirii cu ei. Nu am nici un regret pentru acest gen de actiuni, pentru ca nu stiu cu adevarat ce sentimente s-au trezit in sufletul lor. Oamenii spun de multe ori ceea ce vor ceilalti sa auda si prea putin au curajul sa aduca la lumina si lucrurile care ranesc sau deranjeaza.

Lucrurile bune pot speria si trezi suspiciune...mai alesc cand apar brusc si fara vreun motiv intemeiat.

Personal, cred ca nu-i locul potrivit sa iti ceri iertare pe un blog, dar poate unii vor ajunge sa citeasca randurile astea si se vor regasi....Oameni buni, imi cer iertare ca sunt inca un pui de om, si mai am multe de invatat de la voi, si poate trebuie sa va cunosc mai bine, inainte sa ma daruiesc voua. Stiu ca sunt foarte nerabdatoare cand dau peste oameni frumosi, autentici- si asta ma face sa fiu sufocanta la inceput. Mi-as dori sa stiu cum sa-mi impart afectiunea, dragostea pentru voi, pasarea asta a mea. Si mi-as mai dori sa-mi spuneti voi cum sa o fac!

Cateodata simt ca traiesc in alta lume prin ceea ce fac, prin modul cum dau semnificatie celor mai banale lucruri, cum ar fi: sms-uri primite in prag de Sarbatori, imbratisari primite din partea parintilor, ganduri bune din partea unui profesor, un ceai cald facut de mama cand gripa isi face “veacul” in trupul meu, disponibilitatea unui prieten de-a-mi asculta progresul muncii la licenta, ciripitul papagalilor, insanatosirea cainelui, veselia unui amic, incurajarea din partea cuiva ca lucrurile se vor termina cu bine, o maxima inteleapta, o melodie dedicata, un zambet de copil- sunt lucruri care imi fac inima sa-mi bata mai mult ca in alte momente. La unele mai imi scapa cate o lacrima, bucurandu-ma ca viata are farmec si ca durerea a ramas undeva in urma, dandu-mi o lectie de viata.

A trai clipele cu intensitate inseamna a te rupe de ceea ce se vede si a te lipi de o alta reaitate- care tine atat de tine cat si de Divinitate!

Daca durerea ar putea vorbi...

Am obiceiul sa exprim ganduri si trairi personale, prin citate sau maxime...si zilele astea rasfoiam o carticica de “Cugetari franceze”. Doream sa mi se “ofere pe tava”, o definitie, ca sa zic asa, a fericirii, a intelepciunii...a caracterului. Cea care m-a impresionat spune cam asa: “Daca nu recunoastem mai des fericirea e pentru ca vine la noi sub o alta infatisare decat cea pe care o asteptam” (A. Gide). Si nu de putine ori am stat in ultima vreme, planificandu-mi fericirea, dorind sa imi aranjez un viitor linistit, frumos, care sa imi gadile ego-ul si sa imi dea implinirea pe care atat de mult o doresc! Tanjeam dupa o profesie pentru care sa munesc din greu, profesie pentru care sa ma dezvolt, pe toate planurile posibile. Visam sa fiu un om care sa aduca schimbare, care, odata cu trecerea timpuluis, sa ramana in urma, ca fiind un om frumos, un om al sacrificiului, un om integru, echilibrat. “Muream de pofta” dupa toate cartile posibile pe care le vedeam pe rafturile librariilor si ale bibliotecilor. Ma si vedeam devorandu-le pe toate, stand nopti intregi, nemancata, nebauta, odihnita chiar, pentru simplul fapt ca aceasta era o pasiune importanta pentru mine...o pasiune pe care o vedeam consumata, nu doar imaginata. Ma vedeam studiind in Franta, facand doctorate dupa doctorate...Da, ma vedeam si la casa mea, dar in ultimul timp, dorinta de-a avea o familie, in viitorul departat, s-a cam dus...Nu stiu cat de bine e, sunt deschisa la orice imi aduce viata, Dumnezeu.

Acum, ma oblig sa stau pe scaun, sau pe pat, cu o cana de ceai aromat in mana, pentru a citi o carte, si a nu-mi zburda gandurile pe campii. Acum citesc mai mult din dorinta de a ma cultiva, de-a ma imbogati, si nu stiu cat o mai fac pentru ca odata era o pasiune. Cred ca, ceea ce ne pasioneaza, trebuie folosit, explorat, digerat. Pentru ca o pasiune netraita, nu mai este pasiune. Ma doare teribil de tare faptul ca nu-mi stiu drumul prin lume, ca om al societatii, ca om in campul muncii, cum se spune. Chiar mi-e mila de statutul meu prezent...dupa atatia ani in care mi s-a spus ca am un potential urias, pus de Dumnezeu in mine. Si ce ma doare cel mai tare e ca, mi se pare ca am stagnat la un nivel nedemn de mine, ca fiinta umana, ca om creat de Stapanul Universului. Si stiu ca El tot ce face, face frumos si extrem de valoros. Cred ca nelinistea mea vine din complimentele si din valorificarea data de oameni cu insemnatate...oameni care au crezut in mine, care au scos frumosul si toate capacitatile posibile, la iveala. Nu stiu de ce au facut-o atunci, dar acum, imi apar in fata toate, si unele le am asternute pe hartie. Vreau sa le privesc ca pe o incurajare spre ceva mai inalt decat ceea ce sunt acum, deoarece cred ca in trecut, au fost bune pentru stima mea de sine....acum sunt bune pentru motivarea de-a face mai mult cu viata mea. Si cand spun mai mult, nu ma refer la pozitie sociala, la statut, la etichete de acest gen; ma refer strict la potentialul meu de copil de Dumnezeu, caci asta e cel mai important...si apoi vin si celelalte.

Da, cred ca, daca durerea mea ar putea vorbi acum, ar spune: “Cere mai mult de la tine!”

In acest an, am invatat atat de multe, incat mi-e greu sa le scriu, sa le exprim, in asa fel incat sa le puteti intelege si voi, cei care o sa ajungeti sa imi cititi randurile. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat, si care imi face extrem de mult bine este simplitatea....simplitate in toate: in imbracaminte, in vorbire, in modul de viata, in muzica, in gandire, in planificarea viitorului. Si ce bine ca, am fost binecuvantata cu oameni de acest gen, si e inevitabil ca, traind in preajma lor, chiar si numai pentru cateva zile,sa nu ti se imprime acest mod de viata. Am mai invatat ca atunci cand inchei o situatie din viata, iti trebuie mult curaj si dorinta de schimbare. Iti trebuie o privire obiectiva, care sa te faca sa te vezi la adevarata valoare, pentru ca doar asa, iti dai seama ca, ceea ce ai crezut ca e bine pentru tine, de fapt, e un bine mascat intr’un devorator de liniste si implinire. Dar privirea obiectiva vine mai ales, din reamintirea promisiunilor lui Dumnezeu pentru tine!

Am invatat sa o iau de la zero, si am vazut ca asta doare, si ca ma sfasie, ca ma arde. Am vazut ca un sfarsit e de fapt un nou inceput, si inceputurile sunt pe de o parte, pline de speranta, dar si solicitante, in acelasi timp. Pentru mine, acest inceput s-a prevazut inca din ianuarie, cand traisem perioade de o angoasa teribila, perioade de tristeti incurabile, de dureri care nu puteau striga. Dupa 6 luni, ma uitam la mine si nu ma recunosteam, mi se parea ca traiesc in trupul altei persoane. Eram schimbata total, si deloc in bine...si cred ca doar cei din jurul meu pot aprecia acest lucru, cei dragi, cei respinsi si cei cu care nu mai puteam efectiv sa stabilesc vreun contact. Schitam zambete, afisam o stare de bine falsa, era o viata traita dublu: cea cu mine, si cea cu ceilalti. Dar se putea citi, in cele din urma, adevarata Ioana. Mi s-au schimbat valorile, prioritatile...desi, nici nu cred ca mai aveam prioritati, in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai am mult pana sa cad de tot pe o panta gresita, de unde sa nu mai fie cale de iesire. In acel moment, m-am trezit doar eu cu mine, terifiata de tot ce se intamplase in aceasta perioada, de slabiciunile mele, de caderile mele si de lipsa de Viata din mine. Nu stiam de unde sa o iau; tot ce stiam era ca doresc sa ma schimb, si cel mai mult, doream sa cred si sa imi traiesc viata fiind rascumparata, din nou, de Domnul meu! Nu stiu cum s-au intamplat lucrurile, dar au venit treptat, si era nevoie de o decizie radicala, specifica, pentru a-mi putea continua viata in alt mod. Si iata ca am facut-o, si sunt libera pentru o noua viata. Durerea din mine a vorbit, in sfarsit, si mi-a facut mult bine. In toata aceasta perioada de angoasa si de schimbare, mi-am dat seama de 2 lucruri: ca noi suntem fauritorii propriilor noastre vieti...si ca, singuri, fara calauzirea Tatalui, ne-o putem fauri spre distrugere, si de cele mai multe ori, ne planificam o viata care, nu se pliaza mai deloc cu fericirea vazuta prin ochii Lui...si fericirea noastra, ne secatuieste, nu e fericire, de fapt.

Cred ca cel, si cel mai important lucru pe care l-am mai invatat, a fost sa zambesc, sa rad cu gura pana la urechi, asa cum imi sade mie bine. Si trecuse o buna bucata de vreme de cand nu o mai facusem din tot sufletul! Rasul face mult bine...si e bine sa rad, de orice, si cel mai mult, de mine insami, de gafele pe care le fac, de mirosul hainelor mele, atunci cand stau si gatesc o dupa-masa intreaga...si apropos de asta, am invatat sa rad de mine, atunci cand “aterizez” in mijlocul strazii, din cauza unor sandale cu talpa alunecoasa...si parca nu ma durea asa tare trupul, de la cazatura...dar, nu incercati asta pe strada voastra!!! Am invatat sa rad, pentru ca mi-am redescoperit izvorul fericirii, am redescoperit simplitatea vietii, importanta familiei si...gustul demential al Tiramisului, facut in casa!

Durerea trebuie lasata sa vorbeasca, pentru ca are ceva de spus. Si e buna durerea, daca nu ramanem in ea mai mult decat trebuie, si invatam sa ne folosim de ea pentru schimbare. Inca nu stiu cu exactitate ce voi profesa, inca ma framant; nu stiu daca voi reusi sa adaug mai multa pasiune in cititul cartilor, nu stiu nici cat de mult trebuie sa ma schimb, nu stiu nici cum trebuie sa privesc de acum inainte ideea de-a ma aseza la casa mea, candva. Ceea ce stiu e ca ma schimb, si ca accept fiecare zi ca pe o provocare, ca refuz sa imi plang de mila si sa ma rezum la ceea ce sunt azi! Si probabil ca melancolia nu mai e atat de prezenta atunci cand imi expun trairile...e bine, nu e bine...stiu ca sunt linistita, si asta ma face fericita!

Inchei postul cu o intrebare pentru fiecare...: “Si daca durerea ta ar putea vorbi, oare ce ar spune?”.

CARPE DIEM!:)

TE IUBESC!

Ce ma enerveaza, ca sa zic asa, la acest blog, e faptul ca trebuie sa pun titluri. Si cateodata nu am inspiratie incat sa fac sa coincida titlul in totalitate cu ce scriu. E “horibil”!
Putini stiu ca pentru mine e un chin sa stau singura acasa, si o zi! Ma simt goala, singura de-a dreptul, mai ales cand imi petrec ziua in casa si nu ies deloc afara, sa dau ochii cu lumea. Azi a fost o zi din asta. Ai mei au mers la tara, la casuta de acolo. Eu am sezut acasa sa ma ocup de curatenie si alte cele, ca maine...avem musafiri! Mi-am antrenat corpul dar si sufletul, caci azi am fost fericita de-a dreptul! Am vorbit cu cativa din prietenii mei si am avut discutii frumoase, ca intre prieteni. Am citit cateva file din “Jurnal” si am ascultat muzica buna. Am fost invitata la Roma, la EA, despre care va ziceam si mai jos...Mi-a saltat inima de bucurie, caci nu am vazut-o de 2 ani, aproape. Am baut un ceai de soc, care imi face bine dupa un sandwich cu cascaval si salam! Mi-era pofta si de o masa din asta cum eu nu prea mananc numai in criza de mancare facuta de mama.:D
Ca niciodata, s-a nascut in mine o nerabdare de-a dreptul enervanta la un momant dat: nerabdarea de-a merge odata la Predeal! Ca voi merge cu una din fostele mele colege si bune prietene, si stiu ca va fi hazul si veselia de pe lume in calatoria asta! De cand ma stiu am fost nerabdatoare dupa momente si oameni care pur si simplu ma fac sa rad, sa ma simt bine! Cum am zis, de-abia astept Predealul, si ajung curand si acolo!
Pe la ora 19, imi dau seama ca Remus, papagalul meu, nu a fost scos azi deloc in balcon! Si deloc nu l-am pupacit azi! Si l-am dus pe balcon: ca acolo e lumea lui, desi e in colivie, isi aude neamurile, pasarile....si ciripeste de mai ca e gata sa’si dea duhul!:)) Acum doarme, ca e cam puturos de felul lui...Totusi, stand si analizandu-l, mi-am dat seama ca starea lui de moliciune, de plictiseala e pe buna dreptate! Adica, la fel sunt si eu cand stau singura in casa, cand nu vorbesc cu oamenii, cand nu am contact cu lumea asta in care ma invart! Animalele, ca si oamenii, simt si iubesc si au nevoie la randul lor de iubire.
A fost o zi superba azi, simpla la prima vedere...si inchei jurnalul cu o declaratie pentru comicul meu papagal: “Te iubesc!”