Amintiri...

Stau in fata laptopului si ma concentrez sa scriu ceva...vreau sa fie ceva frumos, dar natural. Trag aer in piept, inchid ochii pentru cateva secunde. Cu 5 minute in urma citeam. Mi-am dat seama ca dorm foarte bine daca ma obosesc citind. Dar este ceva in mine ce ma framanta, ceva ce nu ma lasa sa imi continui lectura in liniste.
Pauza...ma podidesc lacrimile si incerc sa ma abtin, dar ma gandesc ca si asa nu ma vede nimeni, ai mei dorm, si chiar mi-ar face bine sa ma eliberez plangand. Imi face bine sa scriu, ma ajuta sa ma vindec, sa dau frau liber gandurilor, sentimentelor, durerilor. Plang din nou si scriu plangand. Motivul e foarte simplu, dar prea personal ca sa il spun aici. Fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar si numai pentru 1 zi, mi-a dat ceva din el. Fie ca a fost veselie si o inima buna, fie ca a fost rautate si invidie. E bine sa fii ranit, sa fii dezamagit. Te trezeste la realitate si inveti ca oricat de mult ai vrea sa faci din lumea asta un loc mai bun, unii oameni pur si simplu o strica, din pacate. Dar continui sa dau ce am mai bun, pentru ca asta e menirea mea, ca si copil de Dumnezeu! Iubesc oamenii, si ma atasez atat de usor de ei. Dau farame din mine pentru ca sa ii fac sa se simta iubiti, valorosi...incerc sa le dau o bucatica din povestea mea de dragoste cu Dumnezeu. O, de ar stii ca de acolo vine toata fericirea, toata implinirea dupa care ei tanjesc! Dar nu-i judec, caci ma uit la mine si ma doare de mine, caci m-am amgait de asa multe ori crezand ca avutiile, succesele si posesiunile materiale (chiar si umane) ma fac fericita!
Oamenii mei dragi...as putea sa ii insir, dar sunt prea multi si cei care imi sunt dragi, stiu deja, pentru ca le-o spun cat de des pot. Plang din nou, pentru ca mi-as dori asa de mult sa refac relatii care odata s-au rupt si au rupt o buna parte din mine. Si sunt oameni care imi sunt asa de dragi, incat ma fericeste prezenta lor, zambetul lor, numele lor...Doamne, de ce imi dai oameni frumosi, si apoi mi-i iei? Ma doare, mi-e dor de ei! M-as bucura asa de mult sa stiu ca le e bine, ca viata lor nu e o rutina, ca e ceva dincolo de asta. As sari in sus de bucurie daca as stii ca cel mai mult iubesc la ei sufletul! Dar e greu, pentru ca suntem carne si e fire pamanteasca in noi...
Mi-e dor de matusa mea, care a murit si si-a lasat copiii orfani...mi-e dor de bunica, care imi mangaia obrazul de fiecare data cand ma vedea si imi face spuma buna de zmeura, vara! Mi-e dor de EA ,e in Italia. Mi-e dor sa rad cu ea, dar cel mai dor mi-e sa stau ore in sir de povesti cu ea. Mi-e dor de profesoara mea draga din facultate, care m-a ajutat sa vad atatea lucruri frumoase in oameni, in mine. Mi-e asa de dor de cei cu care pot sa plang, de cei cu care pot sa ma rog, de cei cu care pot vorbi aiureli fara sa ma judece...mi-e dor de oamenii cu bun simt, de oamenii care se sacrifica fara a cere ceva in schimb! Astfel de oameni ma inconjoara, si mi-e dor de toti. Daca as putea, i-as aduna pe toti sa le zic cat de dragi imi sunt, cat de mult ma ajuta sa pasesc in viata cu tupeu, cu credinta! Da, mie dor si de cineva care odata a insemnat ceva pentru mine...si acum inseamna, dar circumstantele, contextul, viata, m-au facut sa simt altceva, dar tot dor mi-e si de acea persoana.
Amintirile ma napadesc acum, ma fac sa plang si sa ma bucur in acelasi timp...de fapt, ma fac mai umana. Sunt amintiri pe care daca as putea, le-as sterge cu buretele. Pentru ca simt cum imi sfasie inima, cum ma secatuiesc. Dar cred ca ele, amintirile dureroase, sunt o incercare, o ocazie de-a ma lua inca o data de mana cu Tatal meu si de-a merge inainte, cu speranta si cu dorinta de-a lasa in urma alte amintiri, mai frumoase...