Daca durerea ar putea vorbi...

Am obiceiul sa exprim ganduri si trairi personale, prin citate sau maxime...si zilele astea rasfoiam o carticica de “Cugetari franceze”. Doream sa mi se “ofere pe tava”, o definitie, ca sa zic asa, a fericirii, a intelepciunii...a caracterului. Cea care m-a impresionat spune cam asa: “Daca nu recunoastem mai des fericirea e pentru ca vine la noi sub o alta infatisare decat cea pe care o asteptam” (A. Gide). Si nu de putine ori am stat in ultima vreme, planificandu-mi fericirea, dorind sa imi aranjez un viitor linistit, frumos, care sa imi gadile ego-ul si sa imi dea implinirea pe care atat de mult o doresc! Tanjeam dupa o profesie pentru care sa munesc din greu, profesie pentru care sa ma dezvolt, pe toate planurile posibile. Visam sa fiu un om care sa aduca schimbare, care, odata cu trecerea timpuluis, sa ramana in urma, ca fiind un om frumos, un om al sacrificiului, un om integru, echilibrat. “Muream de pofta” dupa toate cartile posibile pe care le vedeam pe rafturile librariilor si ale bibliotecilor. Ma si vedeam devorandu-le pe toate, stand nopti intregi, nemancata, nebauta, odihnita chiar, pentru simplul fapt ca aceasta era o pasiune importanta pentru mine...o pasiune pe care o vedeam consumata, nu doar imaginata. Ma vedeam studiind in Franta, facand doctorate dupa doctorate...Da, ma vedeam si la casa mea, dar in ultimul timp, dorinta de-a avea o familie, in viitorul departat, s-a cam dus...Nu stiu cat de bine e, sunt deschisa la orice imi aduce viata, Dumnezeu.

Acum, ma oblig sa stau pe scaun, sau pe pat, cu o cana de ceai aromat in mana, pentru a citi o carte, si a nu-mi zburda gandurile pe campii. Acum citesc mai mult din dorinta de a ma cultiva, de-a ma imbogati, si nu stiu cat o mai fac pentru ca odata era o pasiune. Cred ca, ceea ce ne pasioneaza, trebuie folosit, explorat, digerat. Pentru ca o pasiune netraita, nu mai este pasiune. Ma doare teribil de tare faptul ca nu-mi stiu drumul prin lume, ca om al societatii, ca om in campul muncii, cum se spune. Chiar mi-e mila de statutul meu prezent...dupa atatia ani in care mi s-a spus ca am un potential urias, pus de Dumnezeu in mine. Si ce ma doare cel mai tare e ca, mi se pare ca am stagnat la un nivel nedemn de mine, ca fiinta umana, ca om creat de Stapanul Universului. Si stiu ca El tot ce face, face frumos si extrem de valoros. Cred ca nelinistea mea vine din complimentele si din valorificarea data de oameni cu insemnatate...oameni care au crezut in mine, care au scos frumosul si toate capacitatile posibile, la iveala. Nu stiu de ce au facut-o atunci, dar acum, imi apar in fata toate, si unele le am asternute pe hartie. Vreau sa le privesc ca pe o incurajare spre ceva mai inalt decat ceea ce sunt acum, deoarece cred ca in trecut, au fost bune pentru stima mea de sine....acum sunt bune pentru motivarea de-a face mai mult cu viata mea. Si cand spun mai mult, nu ma refer la pozitie sociala, la statut, la etichete de acest gen; ma refer strict la potentialul meu de copil de Dumnezeu, caci asta e cel mai important...si apoi vin si celelalte.

Da, cred ca, daca durerea mea ar putea vorbi acum, ar spune: “Cere mai mult de la tine!”

In acest an, am invatat atat de multe, incat mi-e greu sa le scriu, sa le exprim, in asa fel incat sa le puteti intelege si voi, cei care o sa ajungeti sa imi cititi randurile. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat, si care imi face extrem de mult bine este simplitatea....simplitate in toate: in imbracaminte, in vorbire, in modul de viata, in muzica, in gandire, in planificarea viitorului. Si ce bine ca, am fost binecuvantata cu oameni de acest gen, si e inevitabil ca, traind in preajma lor, chiar si numai pentru cateva zile,sa nu ti se imprime acest mod de viata. Am mai invatat ca atunci cand inchei o situatie din viata, iti trebuie mult curaj si dorinta de schimbare. Iti trebuie o privire obiectiva, care sa te faca sa te vezi la adevarata valoare, pentru ca doar asa, iti dai seama ca, ceea ce ai crezut ca e bine pentru tine, de fapt, e un bine mascat intr’un devorator de liniste si implinire. Dar privirea obiectiva vine mai ales, din reamintirea promisiunilor lui Dumnezeu pentru tine!

Am invatat sa o iau de la zero, si am vazut ca asta doare, si ca ma sfasie, ca ma arde. Am vazut ca un sfarsit e de fapt un nou inceput, si inceputurile sunt pe de o parte, pline de speranta, dar si solicitante, in acelasi timp. Pentru mine, acest inceput s-a prevazut inca din ianuarie, cand traisem perioade de o angoasa teribila, perioade de tristeti incurabile, de dureri care nu puteau striga. Dupa 6 luni, ma uitam la mine si nu ma recunosteam, mi se parea ca traiesc in trupul altei persoane. Eram schimbata total, si deloc in bine...si cred ca doar cei din jurul meu pot aprecia acest lucru, cei dragi, cei respinsi si cei cu care nu mai puteam efectiv sa stabilesc vreun contact. Schitam zambete, afisam o stare de bine falsa, era o viata traita dublu: cea cu mine, si cea cu ceilalti. Dar se putea citi, in cele din urma, adevarata Ioana. Mi s-au schimbat valorile, prioritatile...desi, nici nu cred ca mai aveam prioritati, in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai am mult pana sa cad de tot pe o panta gresita, de unde sa nu mai fie cale de iesire. In acel moment, m-am trezit doar eu cu mine, terifiata de tot ce se intamplase in aceasta perioada, de slabiciunile mele, de caderile mele si de lipsa de Viata din mine. Nu stiam de unde sa o iau; tot ce stiam era ca doresc sa ma schimb, si cel mai mult, doream sa cred si sa imi traiesc viata fiind rascumparata, din nou, de Domnul meu! Nu stiu cum s-au intamplat lucrurile, dar au venit treptat, si era nevoie de o decizie radicala, specifica, pentru a-mi putea continua viata in alt mod. Si iata ca am facut-o, si sunt libera pentru o noua viata. Durerea din mine a vorbit, in sfarsit, si mi-a facut mult bine. In toata aceasta perioada de angoasa si de schimbare, mi-am dat seama de 2 lucruri: ca noi suntem fauritorii propriilor noastre vieti...si ca, singuri, fara calauzirea Tatalui, ne-o putem fauri spre distrugere, si de cele mai multe ori, ne planificam o viata care, nu se pliaza mai deloc cu fericirea vazuta prin ochii Lui...si fericirea noastra, ne secatuieste, nu e fericire, de fapt.

Cred ca cel, si cel mai important lucru pe care l-am mai invatat, a fost sa zambesc, sa rad cu gura pana la urechi, asa cum imi sade mie bine. Si trecuse o buna bucata de vreme de cand nu o mai facusem din tot sufletul! Rasul face mult bine...si e bine sa rad, de orice, si cel mai mult, de mine insami, de gafele pe care le fac, de mirosul hainelor mele, atunci cand stau si gatesc o dupa-masa intreaga...si apropos de asta, am invatat sa rad de mine, atunci cand “aterizez” in mijlocul strazii, din cauza unor sandale cu talpa alunecoasa...si parca nu ma durea asa tare trupul, de la cazatura...dar, nu incercati asta pe strada voastra!!! Am invatat sa rad, pentru ca mi-am redescoperit izvorul fericirii, am redescoperit simplitatea vietii, importanta familiei si...gustul demential al Tiramisului, facut in casa!

Durerea trebuie lasata sa vorbeasca, pentru ca are ceva de spus. Si e buna durerea, daca nu ramanem in ea mai mult decat trebuie, si invatam sa ne folosim de ea pentru schimbare. Inca nu stiu cu exactitate ce voi profesa, inca ma framant; nu stiu daca voi reusi sa adaug mai multa pasiune in cititul cartilor, nu stiu nici cat de mult trebuie sa ma schimb, nu stiu nici cum trebuie sa privesc de acum inainte ideea de-a ma aseza la casa mea, candva. Ceea ce stiu e ca ma schimb, si ca accept fiecare zi ca pe o provocare, ca refuz sa imi plang de mila si sa ma rezum la ceea ce sunt azi! Si probabil ca melancolia nu mai e atat de prezenta atunci cand imi expun trairile...e bine, nu e bine...stiu ca sunt linistita, si asta ma face fericita!

Inchei postul cu o intrebare pentru fiecare...: “Si daca durerea ta ar putea vorbi, oare ce ar spune?”.

CARPE DIEM!:)